Don’t let me be misunderstood

Ce poate face un pitic din familia inner zombie? Poate să citească gândurile pipăind circumvoluţiunile ca şi cum ar fi scrise în Braille; să le transforme în cu totul altceva dacă vrei să le verbalizezi; să îţi ia tensiunea; să măsoare vasoconstricţia şi vasodilataţia de la nivelul pielii; să ştie fix ce simţi şi să opereze insidios în exprimare. Exclus freudian slip-ul. Sau slipul freudian. Ca şi cum ar exista un procesor intermediar ce nu îţi aparţine. Şi care se activează de la sine, aleatoriu, în cele mai nepotrivite situaţii. Când te blochezi şi nu ies cuvintele potrivite care sunt scrise clar în mintea ta. Pe care le poţi considera chiar deprinderi. Sau desprinderi. Când doreşti să spui cea mai drăguţă şi mai bine intenţionată frază şi iese ceva diferit, uşor acid, care îţi e la fel de străin ca şi derivaţii financiari de pe wall street.
Te străduieşti să fie cât mai bine dar iese…

Ca atunci când, într-un bar, într-o seară somnoroasă, fiindu-i şi lui foarte clar că mi se închid ochii, m-a întrebat:
-Cristina, ţi se pare că spun poveşti de adormit bune?
-Habar n-am, până acum m-am descurcat s-adorm singură.
Ca atunci când te pregăteşti pentru o întâlnire importantă şi fusta stefanel, care tot timpul a arătat impecabil, are tivul desfăcut.
Ca atunci când te machiezi cu mare grijă, dar ai un pic de rimel pe pleoapă sau ruj pe lângă buze.
Ca atunci când vrei să serveşti musafirii cu ce-i mai bun, faci limonadă cu ghimbir şi uiţi să pui miere; tu din asta bei doar când-vrei-să-te-strâmbi-şi-nu-îţi-iese.
Cam asta face un pitic din familia inner zombie. Cam asta face un prieten de corazon: îţi şterge rujul în plus şi nu se gândeşte că nu ai stat suficient în oglindă.
"Bit of peace, bit of love, bit of something left behind."

Princess' new&processed garments

Nici prăjitura poppy-seeds-cake nu are o zi grozavă, sucul de morcovi cu ghimbir are doar morcovi şi tu îţi atingi elegantă gâtul ca şi cum ţi-ai aranja gulerul rollingului care ţi-a dispărut aseară. Îţi vine să adaugi la lacrimile mici de aseară, care l-au speriat pe răzvan, că într-adevăr apreciem cu adevărat ce avem doar după ce pierdem. Te opreşti; such a cliche. Ca şi patul cu petale de trandafiri roşii.
Ai pe tine doar maieul acela lung şi ieşi din taxi la 6 grade, urmărită de nişte privire dezaprobatoare. Şi păşeşti înainte as if u were sowing seeds of love, îţi prinzi părul la spate şi îţi închei nasturii până sus. Toate lucrurile, astea pe care le pierdem - te gândeşti - parcă le păstrăm pentru totdeauna undeva. Bluze, cd-uri, ciorapi, baruri, priviri, fiori, glasuri, accente, raze, lumini, flori presate în coperţi de carte, lacrimi… Le simţim pe piele umbrele, aurele, textura fantomatică. Ne imaginăm potrivirea cu diverse alte lucruri de pus sau nu în cuvinte. Viceversa la an object in possession seldom retains the same charm that it had in pursuit.

"Să încerc să nu mai iau toate lucrurile for granted. Apreciem ce avem doar după ce pierdem...Apreciem ce avem doar după ce pierdem...pierdem...Hmm...tre să testez şi treaba cu petalele roşii..." îţi zici şi strângi mai tare rollingul în jurul corpului, ca şi cum nu ar încălzi acum pe altcineva.