army of bubbles

The imaginarium of the black monkey: 'bout life&death

2010-10-10T09:44:00.003+03:00

Ceva a căzut din cer fix pe copacul pe lângă care treceam împreună cu un cunoscut (dar nu pentru mine). Pentru el însemna ceva obiectul acela. Mă aşez jos şi întreb:

- Crezi în coincidenţe?

El se uită lung şi lasă să treacă câteva secunde. Continui, din nerăbdarea de a spune, nu de a umple goluri.

- Adică ce probabilitate este să cadă obiectul acesta fix aici…când sunt atâţia copaci în pădure? Dacă îi numărăm pe toţi şi chiar calculăm matematic probabilitatea, ne vom speria.

El tace în continuare, dar eu ştiu că se gândeşte la ce mă gândesc şi eu. Şi continui să îi povestesc: - Uite, de exemplu, eu când eram mică fratele meu era la joacă şi m-a chemat şi era puţin trist şi mi-a zis că ce e şi cu viaţa şi moartea asta de toată lumea vorbeşte despre ele ca şi cum ar împărţi lucrurile în albe şi negre sau început şi sfârşit. De parcă n-ar exista amândouă, în acelaşi timp, peste tot.

În mintea mea scena de derula şi fratele meu era o maimuţă neagră cu o coadă curbată şi zglobie. Se juca cu alte maimuţe negre într-o piaţă. O piaţă dintr-un oraş cu maimuţe negre. El murise în ziua aceea într-un accident, dar scena principală era cea în care el se juca. Şi atunci realizez că şi eu trebuie să fiu o maimuţă neagră, cu o coadă curbată. Şi încep să râd şi mă trezesc şi găsesc ciorapii cu care adormisem în picioare împăturiţi, pe o margine de pat. Şi nu mai pot da nici din coadă... Niciodată nu mi-au plăcut prea tare duminicile.

And so it is

2010-08-01T14:58:00.005+03:00

"Mitul lui Orfeu este asemenea unui triunghi al artei, iubirii şi morţii. Un mit pentru epoca noastră întunecată: mitul unui pământ nesigur, care ne trosneşte sub picioare, deschizindu‑şi fălcile pentru a ne inghiţi cu totul. O societate care a devenit crudă, superficială, lacomă, bigotă, deşartă. Şi, în mijlocul acestei lumi, jelim o generozitate pierdută, încercând să înţelegem – şi să arătăm – care este aceasta.

Un mit al dragostei ca neaşteptată şi copleşitoare descoperire a pământului solid de sub picioarele noastre tremurătoare"

Safety instructions for girlfriends and ghosts

2010-07-03T10:59:00.003+03:00

Stăteam pe jos, într-un colţ, iar ea era aplecată într-un mod vădit interesat către mine.
-Limbajul non-verbal al vieţii, mă gândeam eu în sinea mea.
Şi îmi zice, cu zâmbetul acela fake-fără-cont-pe-facebook:
-„Noi meditam împreună pe faţa de masă. Stăteam unul în faţa celuilalt şi ne ţineam de mână. Era atât de fain. Voi ce faceţi?”
Eu mă uit în jos şi zic:
-„Mai nimic…adică nu avem ritualuri. Încă…Ce ne trece prin cap!?”
Şi începe să enumere „noi făceam nu ştiu ce şi nu ştiu ce şi dup-aia eu găteam şi mai făceam şi aia şi dintr-aia şi dup-aia eu trebuia să bag tot la maşină şi etc şi etc. şi ne uitam la un film şi dup-aia, îţi zic, discutam fiecare aspect, şi apropo, ce îţi place să faci când te trezeşti dimineaţa în patul lui?”
Eu fac ochii mari mă gândesc sincer şi zic, speriată de ea: păi nu ştiu…habar n-am…de fapt, nu cred că m-am trezit…vreo ghiduşie, ce îmi vine în minte…şi răspunsurile mele deveneau din ce în ce mai mici, mai puerile, deşi fantasmam să presar cuvinte exclusiviste gen epitom pe care ea să le caute în dex. Şi ea zice, da, poate tu eşti mai creativă, noi însă aveam multe tabieturi care ne plăceau aşa mult…Nu aşteaptă răspuns, zâmbeşte în continuu fără să promită nici o pauză în timp ce eu visez la o gumă-de-şters-zâmbete-fix-ca-al-ei. Şi mă uit spre el, care părea distras de ceva activităţi casnice (!!), cu privirea fă-o-să-plece-departe.

Simt fuga cum mi se urcă pe şira spinării şi o urmez afară, fără să chem nici un taxi sau să am, de fapt, altă alternativă. Ies într-un întuneric beznă, o iau la goană pe trotuar şi trec rapid pe lângă graffitti-ul uitat acolo dintr-un alt vis Safety instructions for girlfriends and ghosts. Dau într-o umbră în formă de maşina flinstones cu un bec cubic (sau kubric?) deasupra, condusă de conturul lui Sid, fără Manny sau Diego.

Era să mă calce. Venea lansat spre mine, ca formaţia aia de ulii de pe valea ierii care ne-au fugărit pe mine şi pe cori, half-naked. Nu mai ştiu cum am scăpat, dar mi-a fost foarte teamă pe străzile întunecate şi cu vehiculele acelea mai negre decât restul întunericului, gata oricând să mă lovească, ca şi cum aş fi fost o minge de golf fără awarness.

Put on a smile and stay for a while

2010-06-28T22:57:00.013+03:00

- Nu mă mai sperie noaptea de o vreme.

- Ce bine! Dar pari tristă...

- Nu, nu s. Mă gândesc mult la alegerile pe care te obligă uneori dharma să le faci. Şi nu mă simt în stare să îmi ascult stomacul în perioada asta. Nu am sentimente foarte negative sau demoni foarte activi. It should be obvious, but it's not.

- Cum scria pe cartea aceea cu india, de ziua ta, cu markerul auriu: Take all my demons away and my angels will go too.

- Şi cu toate astea nu mi-i doresc înapoi, am râs cinematic din cauza febrei, cu ochii lucitori, nu strălucitori.

- During the previous rain, you offered him a cup of tea and a silent-soul-tuned-promise.
- I-am zis cu naivitate sau maturitate, frică sau îndrăzneală, să zâmbească şi să mai stea puţin cu mine.

I don't care what the future holds
Cause I'm right here in your arms today
With your fingers you can touch me
I'm your black swan

To my supa sista

2010-06-26T01:51:00.011+03:00

Dacă ai avea un milion de dolari sau chiar zece, i-ai da sigur la lumea întreagă şi tu ţi-ai păstra bucata cea mai mică, la fel cum făceai cu ciocolata.
Erai acasă cu un tip brunet şi, ciudat, casa nu era acasă la noi şi mama era mult mai tolerantă. Trebuia să mă prind, că doar tu eşti singura care merită să trăiască cu Nancy Sinatra (sau Zooey Deschanel, mai bine) în Sugar Town. Studiai o carte tantrică cu coperţi colorate ca nişte opere de artă impresioniste. Mama a văzut-o şi a început să te certe, ce este cu ocupaţiile astea neserioase. Tu ai privit-o cu detaşare şi drag. Te-ai ridicat încet pe slo-mo şi ţi-ai tras pelerina colorată desigual peste trupul gol şi pisicesc. Tu shahti, eu party. Şi cuvintele tale au fost nasturii de care aveai fobie când erai mică mică de tot:”Am chef să urc un munte”. Şi ai ieşit şi mama mi-a dat cartea să mă uit şi eu şi să văd ce prostii citeşti. Eu am dat, bineînţeles, ochii peste cap. Am deschis cartea şi au ieşit foi pe care le puteai desface pe lungime, colorate, cu bucăţi de material prin ele şi lumină aurie. Mă uitam fascinată, luminată, ştiind totuşi că nu am voie, că nu sunt „pregătită”. Sentimentul era mai evoluat decât cel pe care îl încercam în clasa 2-a când îţi citeam jurnalul. Mă întrebam cu nedumerire unde văzuse mama-noastră-cea-în-variantă-tolerantă-sugar-town oameni dezbrăcaţi în toată minunăţia aia de carte. Erau secretele tuturor religiilor acolo. Şi ce superficial puteau fi interpretate, m-am gândit eu. Cu toate astea mulţumeam în gând că nu i-ai făcut cadou mamei cartea aceea de kamasutra de crăciunul trecut.

Eu, maimuţa răsfăţată, tu, fetiţa împiedicată. cu genunchii veşnic juliţi.

Şi te-am iubit şi mai tare.

Klimt, miro, kandinsky, rivera regizaţi de kim ki-duk, aşa arăta cartea ta; era cartea tuturor oamenilor, tuturor epifaniilor, a tuturor secretelor: boli nevindecate, inimi rănite, suflete pierdute, a iubirii divine de care nu suntem capabili, a fericirii mult prea discutate şi prea inaccesibile. Şi tu îţi urcai muntele.

„All legitimate religious study must lead to unlearning the differences, the illusory differences, between boys and girls, animals and stones, day and night, heat and cold".

-Când te doare gâtul, mi-ai spus, ai sentimente ne-exprimate, cuvinte nerostite.

-Dacă iau tantum verde şi îmi trece, oare cuvintele nerostite, poveştile nespuse, sentimentele ne-exprimate, dispar şi ele? se dizolvă într-un mare absolut şi mintea mea rămâne goală, Tao wise, aşa cum ar trebui să fie?

-Poate, că nu toate sunt ale tale. Iubirea, de exemplu, vine de la Dumnezeu.

Urmează cu puritate.

Do it for the Fat Lady, by Zooey

2010-05-18T22:25:00.004+03:00

"Seymour'd told me to shine my shoes just as I was going out the door with Waker. I was furious. The studio audience were all morons, the announcer was a moron, the sponsors were morons, and I just damn well wasn't going to shine my shoes for them, I told Seymour. I said they couldn't see them anyway, where we sat.

He said to shine them anyway. He said to shine them for the Fat Lady.

I didn't know what the hell he was talking about, but he had a very Seymour look on his face, and so I did it. He never did tell me who the Fat Lady was, but I shined my shoes for the Fat Lady every time I ever went on the air again — all the years you and I were on the program together, if you remember. I don't think I missed more than just a couple of times. This terribly clear, clear picture of the Fat Lady formed in my mind. I had her sitting on this porch all day, swatting flies, with her radio going full-blast from morning till night. I figured the heat was terrible, and she probably had cancer, and — I don't know. Anyway, it seemed goddam clear why Seymour wanted me to shine my shoes when I went on the air. It made sense.
I don't care where an actor acts. It can be in summer stock, it can be over a radio, it can be over television, it can be in a goddam Broadway theatre, complete with the most fashionable, most well-fed, most sunburned-looking audience you can imagine. But I'll tell you a terrible secret — Are you listening to me? There isn't anyone out there who isn't Seymour's Fat Lady. That includes your Professor Tupper, buddy. And all his goddam cousins by the dozens. There isn't anyone anywhere that isn't Seymour's Fat Lady. Don't you know that? Don't you know that goddam secret yet? And don't you know — listen to me, now — don't you know who that Fat Lady really is? . . . Ah, buddy. Ah, buddy. It's Christ Himself. Christ Himself, buddy."

Kill the Buddha if you meet him on the street!

2010-05-13T19:42:00.011+03:00

Vântul bate ca şi cum ar intenţiona, în bunătatea lui, să mă mângâie. Oamenii sunt sentimentali şi, conform definiţiei lui blyth, îşi arătă unii altora mai multă tandreţe decât le arată însuşi Dumnezeu. Everybody likes everybody - ca în poza mea de messenger pe vremea când aveam laptop. Şi timpul trece mai repede sau mult mai încet în funcţie de bătăile inimii. Eu am pielea bronzată, maro-aurie ca într-o vară eternă. Are o poveste a ei, dar nu şopteşte nici un cuvânt să nu rupă vraja. E expresivă. Cu semne de punctuaţie, cum zice Marius. Port doar rochii albe, de in sau de bornagic, cu dantelă sau broderie. Cele de gală sunt ţesute de păianjeni într-un gherghef complicat, doar de ei ştiut, drept mulţumire că nu le-am stricat prea multe pânze şi i-am scos afară din casă pe geam.

Maestrul îmi spune prima lecţie: "Kill the Buddha if the Buddha exists somewhere else. Kill the Buddha, because you should resume your own Buddha nature."

Oamenii povestesc şi îşi zâmbesc, punându-şi mâna pe inimă. Eu mă întreb dacă am gesticula la fel când am dori să spunem ceva din suflet şi dacă nu am şti în ce parte e inima. Dar nu aştept, de fapt, nici un răspuns.

Şi maestrul îmi zice: "Without thinking of good or evil, show me your original face before your mother and father were born."

Majoritatea femeilor îşi urăsc picioarele, dar eu mi le ador aşa de mult încât umblu tot timpul desculţă. Şi în rarele momente în care mă încalţ, am nisip în sandale.

Don’t let me be misunderstood

2010-04-14T23:46:00.007+03:00

Ce poate face un pitic din familia inner zombie? Poate să citească gândurile pipăind circumvoluţiunile ca şi cum ar fi scrise în Braille; să le transforme în cu totul altceva dacă vrei să le verbalizezi; să îţi ia tensiunea; să măsoare vasoconstricţia şi vasodilataţia de la nivelul pielii; să ştie fix ce simţi şi să opereze insidios în exprimare. Exclus freudian slip-ul. Sau slipul freudian. Ca şi cum ar exista un procesor intermediar ce nu îţi aparţine. Şi care se activează de la sine, aleatoriu, în cele mai nepotrivite situaţii. Când te blochezi şi nu ies cuvintele potrivite care sunt scrise clar în mintea ta. Pe care le poţi considera chiar deprinderi. Sau desprinderi. Când doreşti să spui cea mai drăguţă şi mai bine intenţionată frază şi iese ceva diferit, uşor acid, care îţi e la fel de străin ca şi derivaţii financiari de pe wall street.
Te străduieşti să fie cât mai bine dar iese…

Ca atunci când, într-un bar, într-o seară somnoroasă, fiindu-i şi lui foarte clar că mi se închid ochii, m-a întrebat:
-Cristina, ţi se pare că spun poveşti de adormit bune?
-Habar n-am, până acum m-am descurcat s-adorm singură.
Ca atunci când te pregăteşti pentru o întâlnire importantă şi fusta stefanel, care tot timpul a arătat impecabil, are tivul desfăcut.
Ca atunci când te machiezi cu mare grijă, dar ai un pic de rimel pe pleoapă sau ruj pe lângă buze.
Ca atunci când vrei să serveşti musafirii cu ce-i mai bun, faci limonadă cu ghimbir şi uiţi să pui miere; tu din asta bei doar când-vrei-să-te-strâmbi-şi-nu-îţi-iese.
Cam asta face un pitic din familia inner zombie. Cam asta face un prieten de corazon: îţi şterge rujul în plus şi nu se gândeşte că nu ai stat suficient în oglindă.
"Bit of peace, bit of love, bit of something left behind."

Princess' new&processed garments

2010-04-11T19:08:00.008+03:00

Nici prăjitura poppy-seeds-cake nu are o zi grozavă, sucul de morcovi cu ghimbir are doar morcovi şi tu îţi atingi elegantă gâtul ca şi cum ţi-ai aranja gulerul rollingului care ţi-a dispărut aseară. Îţi vine să adaugi la lacrimile mici de aseară, care l-au speriat pe răzvan, că într-adevăr apreciem cu adevărat ce avem doar după ce pierdem. Te opreşti; such a cliche. Ca şi patul cu petale de trandafiri roşii.
Ai pe tine doar maieul acela lung şi ieşi din taxi la 6 grade, urmărită de nişte privire dezaprobatoare. Şi păşeşti înainte as if u were sowing seeds of love, îţi prinzi părul la spate şi îţi închei nasturii până sus. Toate lucrurile, astea pe care le pierdem - te gândeşti - parcă le păstrăm pentru totdeauna undeva. Bluze, cd-uri, ciorapi, baruri, priviri, fiori, glasuri, accente, raze, lumini, flori presate în coperţi de carte, lacrimi… Le simţim pe piele umbrele, aurele, textura fantomatică. Ne imaginăm potrivirea cu diverse alte lucruri de pus sau nu în cuvinte. Viceversa la an object in possession seldom retains the same charm that it had in pursuit.

"Să încerc să nu mai iau toate lucrurile for granted. Apreciem ce avem doar după ce pierdem...Apreciem ce avem doar după ce pierdem...pierdem...Hmm...tre să testez şi treaba cu petalele roşii..." îţi zici şi strângi mai tare rollingul în jurul corpului, ca şi cum nu ar încălzi acum pe altcineva.

LOST, where I belong

2010-03-28T14:27:00.007+03:00

Piticul zice: "Presiunea asta pe care o simt în piept se va transforma în aripi şi va zbura cu pescăruşul johnatan livingstone."

Piticul zice: "Şi va rămâne doar the sweet sadness, ocupând vesel tot spaţiul. Până când în locul cu pricina va creşte altceva. Principiul vaselor comunicante? Cu ce să sper să fie atunci? Simt că va reveni acelaşi lucru, ca o tumoră la care nu îi înlături cauza."

Piticul zice: "Ma simt ca o barcă mică legată la mal cu un lanţ prea mare".

Şi piticul mai zice: "Pe masă e un măr „johnatan”. Cu puţină otravă pe partea nevăzută de soare. Crescută insidios, cum cresc toate fricile în timpul iernii."

Dalai Lama zice: "Take into account that great love and great achivements involve great risks."

Piticul întreabă: "Şi dacă primăvara asta se luptă azi să vină, fără mult succes, deşi, după toate standardele, are toate drepturile, noi cum să ne comportăm? Din nou, cuvintele pot strica tot, cum putem pune o stare în cuvinte, în sunete, în litere…? nişte invenţii contextuale pentru sentimente pe care vrem să le îngropăm sau, dimpotrivă, să le scoatem la lumină, la verdele ce n-a venit încă."

Piticul cântă: "The path from the palm of my hand leads me to brighter days."

Who’s riding this train?

2010-03-15T21:13:00.001+02:00

Îmi găsesc locul, mă aşez fericită că nu am nici un obiectiv concret în următoarele 5 ore şi deschid Johnny Panic şi Biblia Viselor, trecută de jumătate. Citesc puţin şi trenul pleacă timid dar sigur, ca omul de tinichea în căutarea sufletului.
Tot timpul mi s-a părut fascinant că sub acelaşi acoperiş sunt atâţia oameni diferiţi, din toate categoriile sociale, care par a merge în aceeaşi direcţie. Când eram mică mă uitam pe fereastră la oamenii care coborau şi mă aşteptam să plece împreună. UNDEVA. Poate într-o sală de aşteptare pentru o altă destinaţie.
Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna când călătoresc singură tresar speriată când porneşte trenul. Pentru o fracţiune de secundă mă sperii că sunt în alt tren, cu o altă destinaţie şi întotdeauna întreb: „Acesta este trenul de Cluj, nu?”. Invariabil, răspunsul sosit este „Da”, însoţit de un zâmbet îngăduitor sau ironic. Ce o să fac dacă cineva îmi va răspunde: „Cluj? Nuuu, prima şi singura oprire e în Sndjfgzjdftzdtcd”.

Nothing left to die

2010-03-13T09:58:00.003+02:00

There's nothing to mourn about death any more than there is to mourn about the growing of a flower. What is terrible is not death but the lives people live or don't live up until their death. They don't honor their own lives, they piss on their lives. They shit them away. Dumb fuckers. They concentrate too much on fucking, movies, money, family, fucking. Their minds are full of cotton. They swallow God without thinking, they swallow country without thinking. Soon they forget how to think, they let others think for them. Their brains are stuffed with cotton. They look ugly, they talk ugly, they walk ugly. Play them the great music of the centuries and they can't hear it. Most people's deaths are a sham. There's nothing left to die.

By Charles Bukowski - The Captain Is Out to Lunch and the Sailors Have Taken Over the Ship

Amor 77

2010-02-28T22:44:00.003+02:00

Şi după ce fac tot ceea ce fac, se scoală, se spală, îşi dau cu talc, se parfumează, se piaptănă, se îmbracă, şi aşa, treptat, redevin ceea ce nu sunt.

By Julio Cortazar

Primăvara soarta se uită în altă parte

2010-02-23T18:23:00.008+02:00

Chiar când ajungi la capăt cu închisul fermoarului şi te pregăteşti să ieşi. Mişcarea e smooth, pare aşa simplă şi crezi că eşti pe calea cea bună. Dai să ieşi, să te bucuri de soare. Dar nu, fermoarul de fapt era închis prost, o parte e mult mai jos decât cealaltă…încerci să-l repari, să potriveşti dinţişorii aceia fini cum ar fi trebuit să fie. Dar nu are cum să îţi iasă şi ştii asta. E ca şi cum ai căuta cuvântul google pe google. Nu are ce să îţi dea altceva decât este:
Un alt fermoar stricat...

Chiar când postează Gabri pe facebook: “Do not fear mistakes. There are none” (Miles Davis).

People as books. On wax.

2010-02-07T20:23:00.015+02:00

Despre unele auzi, îţi povestesc prietenii, le cauţi, dar nu le găseşti niciodată.
La unele apuci să le citeşti doar prefaţa, să îţi placă enorm şi să le cauţi apoi tot timpul prin librării şi anticariate.
Altele zac în bibliotecă câţiva ani până să le descoperi.
Unele sunt pentru adolescenţă şi rămân acolo. Te bucuri să le mai vezi dar poţi trăi la fel de bine şi fără.
S şi cărţi by default şi pe care nu le apreciezi întotdeauna. Lectură obligatorie, pe care o citeşti că trebuie, gen familie.
Pe unele le cumperi că dau bine în bibliotecă. Coperţi colorate, cartonate, dichisite, nume cu impact pentru care te invidiază orice musafir.
S persoane care citesc doar autori străini. Patul lui Procust e doar un pat mai ciudat. S genul care ar lucra doar în multinaţionale şi visează să se mărite Kundera, Sabato, Barnes, Fante, Vonnegut sau Suskind.
Mai sunt şi cărţi ciudate pe care le citeşti cu o savoare clinică, ai mixed feelings dar NU te poţi opri. Până la un moment dat când chiar simţi că nu mai poţi citi nici măcar o singură pagină în plus. Aşa am păţit eu cu Chuck Palahniuk.
S unele pe care nu le înţelegi niciodată, oricât te-ai documenta şi ai aştepta. Deci lasă-te.
Unele sunt MAGICE ca Rushdie, Marquez, Murakami, le citim pe nerăsuflate, ne fac sătui de Mănăştur, Mărăşti, Militari, am vrea să ne îndrăgostim pe bucăţi printr-o gaură de cearşaf, să ne ridicăm la cer în timp ce întindem rufele la uscat, să nu avem vârstă ca Melchior, să găsim iluminarea într-o fântână, să vorbim cu pisicile. Îşi fac treaba, te inspiră şi pleacă. Ne fac să dorim să ne luăm lumea în cap şi să căutăm un nou început. Punct şi de la capăt, Inspir3d knows better.
Unele sunt scabroase, decadente, Femei, South of no Nord’s, dar ascund sensibilităţi nebănuite. Bukowski & his blue bird. Still, Who’d wanna be such an asshole?
S unele care dispar brusc şi pentru totdeauna, ca şi cele din biblioteca din Alexandria.
Unele sunt promiţătoare, cu titluri atractive gen 7, 4, 3 căi de a deveni toţi LA FEL, Iluminarea pentru proşti, Idiot’s guide of working with humans sau, mai rău, Cartea care îţi va schimba viaţa – ask Miroo bout that. Btw, conceptul foto îi aparţine:)
Şi de ce să nu abordăm şi subiectul lungimii? Unele cărţi s scurte, minunate şi consistente, ca Franny&Zooey, altele sunt scurte că nu mai au nimic de zis. De unele s doar coperţile, au pagini albe goale înăuntru ca şi cea cu Ce ştiu bărbaţii despre femei. Mai s şi cele lungi şi minunate, gen Midnight’s Children, American Gods, Sărbătoarea Ţapului, Nothing to be frightened of, iar altele s lungi şi absolut degeaba.
Unele s siropoase, cheesy şi deşirate, le citeşti şi simţi cum PIERZI timpul. Sophie Kinsella, exact la ea mă gândeam.
Mai sunt unele de care nu ştii, dar ar fi insightful.
Sau cele pe te-ar întregi, te-ar face un om mai bun, mai complet, mai fericit, pe care le-ai citi forever, dar nu le poţi citi acasă din cauza regulilor de la bibliotecă. Să savurezi cu adevărat o carte într-o sală de lectură – this is what I call a challenge.
Unele care îţi plac atât de tare încât nu le citeşti sfârşitul. Anca e singura din lume care poate face asta.
Totuşi, te întrebi uneori cum au câte unii timp să citească atâta? Gen Denisa şi Raftul ei.
S cărţi pe care le consideri irepetabile, iar ulterior îţi dai seamă că s atât de multe altele pe lume.
Mai sunt şi cele cu titluri frumoase, gen Ask the dust, Slapstick, Tender is the night, Love etc., playful & nimble, pe care le vezi pe raft, le răsfoieşti, te regăseşti, simţi că ţi-ar plăcea enorm, dar nu le cumperi. De teamă să nu îţi placă prea tare. Să le pună în umbră pe toate celelalte din bibliotecă. Uneori s chiar la 9 RON.
Şi mai sunt şi cele te cuceresc de prima dată, cu prima pagină, parcă îţi vorbesc prin fiecare rânduleţ chiar ţie, umilului cititor şi pe care simţi că le-ai putea citi neîncetat, fără să te plictiseşti o secundă şi fără să repeţi, de fapt, nimic.

Idle Road of Chit Chat

2010-01-07T00:55:00.016+02:00

Paris. Periferie. Sau Conceptul de Paris. Eu, Ioana, o fostă colegă de facultate fără chip şi un băiat brunet. El e cel care e mai nou în peisaj şi mă tot întreabă:
- Să nu îmi zici că tu nu înjuri şi nu vorbeşti urât…Ioana aşa zice.
- Aa…nu ştiu…rareori…
- Te prefaci sau ce? Eşti inhibată? Pocăită?
- Este o filozofie pe care o am de fapt. Tot ceea ce sunt şi fac eu are o armonie, un vibe şi un drum. Dacă mă abat într-un mod cu polaritate negativă, pot să primesc semnale negative. Şi nu mai am calea liberă. Înţelegi?
- Drum, armonie…procesez. eu înjur, sunt uneori încrâncenat şi când mă îmbăt sunt cu totul alt om.
- „Ce este omul, dacă stai să te gândeşti, în afară de o maşină alcătuită cu o excepţională minuţiozitate şi ingeniozitate, care are rolul de a transforma, cu o infinită dibăcie, vinul roşu de Shiraz în urină?”
- …parcă prefer varianta românească cu picătura de sânge care vorbeşte. Zi mai departe.
- Păi mi-e teamă să nu îmi contaminez kharma, dharma, sau ce o fi. Stric echilibrul şi ulterior aşa greu îmi e să îl refac. Tot ceea ce fac, spun, gândesc parcă se aşează de o parte şi de alta a drumului. E o limită de toleranţă, dar încă nu am ajuns să fiu exact pe mijloc.
- „Ştiam această lume, efemeră ca o rouă, şi totuşi…”

Little Red Riding Hood and The Escape IN Reality

2009-12-16T01:09:00.007+02:00

Dacă visezi căderi poţi avea schimbări biologice în timpul somnului, gen o scădere a presiunii sanguine sau mioclonie – spasme involuntare. Sau teama de eşec. Se întâmplă des la cei career conscious sau cei care se simt nesiguri financiar, emoţional, etc.
Dacă visezi că îţi cad dinţii e posibil să tânjeşti după experienţa fără griji a copilăriei. Teama de îmbătrânire, helplessness.
Scările sunt simbolul atitudinii faţă de viaţa de familie indoor. Dacă s înguste, restricţionate, aşa ţi-i şi acasă. Dacă largi, aşa flamboyant şi liber îţi exprimi emoţiile şi acasă.
Dacă vezi o doamnă în vis, e simbol de noroc. Dacă vezi ceva vechi sau bătrân este probabil că trebuie să înlocuieşti sau să scapi de ceva. Să faci loc la ceva nou. Sau poate ceva din trecutul tău nu accepţi şi nu încorporezi în prezent.
Dacă eşti blocat într-o cameră şi ai ajuns acolo singur, este probabil să ai nişte dorinţe secrete pe care nu ţi le poţi satisface. Tarantino ştie asta oare?
Când visezi un bunic mort este un warning că ceva urmează să se întâmple. Ce? Asta nu zice.
Dacă ce ai visat e un lup...Hmm..Lupii reprezintă tot ce ai în tine de care te temi. Celticii credeau că e „your instinctive nature, your familiar that guides you through the forests of the night”. Dacă lupul e alb e simbolul victoriei.
Dacă-o visezi pe bunicuţa din Scufiţa Roşie, ai toate şansele să trebuiască să înlocuieşti ceva, să faci o schimbare de care te temi, dar trebuie să te laşi călăuzit de instinct. Dacă apare şi scufiţa cu scufia roşie, bunicuţa nu se ţine bine, iar lupul e alb, povestea va avea un alt sfârşit, cu conotaţii emoţionale profunde, pe genul pasiune şi/sau dramă. Cu toate astea, poveştile au întotdeauna happy end.

Hurrying to go EASY

2009-11-29T12:17:00.006+02:00

-„S bine. Nici o problemă deosebită. Mă trezesc dimineaţa, aranjez lucrurile, plec la birou unde mă aşteaptă un teanc de documente...mă întorc acasă, fac ceva treabă, o iau pe mami de la serviciu şi adorm la televizor.
-Tati, aşa o să fie tot timpul?
-Da tată, aşa va fi tot timpul.
-If this is all...
-?
-nimic...”
-„Muncesc prea mult. De la 8 la 11 seara. În rest chiar îmi place jobul asta. Mă duc pe şantier şi mai dau ceva ordine, deşi habar n-am ce trebuie să zic de fapt, dar mă distrează. Maşinile sunt şi mai mari ca mine, dacă îţi vine să crezi. O mai ţin aşa câţiva ani şi mă retrag. Ştii tu, planul cu insulele cocos.
-Da…da' până la marea retragere va mai fi ceva? Semnificativ vreau să zic…Sau lucrurile o să se repete la nesfârşit?
-Mă întreb dacă sunt pe calea mea. Dacă oraşul, jobul, femeia de lângă mine…sunt într-adevăr ce îmi doresc. Să fie the true me care trăieşte această viaţă? Sau o copie mai nereuşită a ceea ce pot să fiu?
-Nu te-ai gândit să pleci undeva? O perioadă…să te regăseşti
-I’m afraid…
-Afraid?
-Da, că i might like it. Şi I might like YOU”

The tickets to the Apocalypse party are already sold

2009-11-09T22:37:00.004+02:00

Acesta nu este doar un scenariu. Asemănarea cu personajele reale nu este pur întâmplătoare.
Totul se petrece peste 6 miliarde de ani. E mult dincolo de conceptul de SF, părerea mea. Oamenii au dispărut demult, în unul dintre miile de sfârşituri probabile. Temperatura se ridică pe la 1400°C. Suficientă cât să topească toate metalele. Şi rămăşiţele civilizaţiei noastre. Soarele e imens, cam 62 de ori mai mare decât Luna actuală.
Scenariul 1 era fericit, Pământul se desprindea de pe orbită şi pleca în univers, să îşi caute un nou destin, un nou început, poate un alt Soare şi o nouă viaţă. Dar, voila, experţii au uitat de maree. În scenariul 2 treaba nu mai e la fel de simplă. Pământul se îndreaptă încet direct către Soarele scăpat de sub control. Precum un mic asteroid. Şi nici nu se va vedea o mică lumină care străbate zenitul, pentru că Soarele este lumina. Nici măcar o moarte spectaculoasă.
Asta este ultima ironie. Soarele dătător de viaţă se transformă în justiţiarul planetei rebele, odată albastre. Ciclicitatea şi ironia par a fi cele mai prezente fenomene ale vieţii pe Pământ. Şi nu numai pe Pământ, căci universul dictează asta.
Cât e de mică lumea noastră şi cât e de mare universul, se pare că regulile sunt izbitor de similare. De exemplu, cine ar fi zis că tocmai el, Soarele….
„Eu te-am făcut, eu te omor”

Sunday story 'bout another religion

2009-11-08T14:19:00.007+02:00

Am regăsit-o. Pe bătrâna cu rochie galben pai. Care nu are cuvinte pentru „timp” sau „istorie”. Care trăieşte în Dream Time. Pe National Geographic. Era doar o poză care se numea dreaming2/F(work). Nu este un loc pe hartă, este un tărâm al sacrului, credinţei, ritualului, cărărilor cântecului. Cea mai veche civilizaţie din lume. Există de la ultima eră glaciară. Şi au aceeaşi misiune. Cea mai neschimbată civilizaţie, dar şi cea mai diferită de toate care există. Până să vină, bineînţeles, omul alb şi să se mire: „No writing, no farming, no big buildings, no interest for our culture…” Aşa a început debate-ul dacă sunt oameni sau nu. Şi i-au băgat pe toţi la şcoală şi la biserică şi mai ştiu eu ce le-au făcut în aşa fel încât să decimeze 90% din populaţie. Încă un argument că suntem o specie jalnică.
Universul lor a fost creat de Rainbow Serpant. Strămoşii au primit iluminarea în Timpul Visului. Şi acest dreaming este recreat cu fiecare ritual, cu fiecare cântec, cu fiecare rugăciune, incantaţie. Nu au scris, dar au cântat. Pe Cărările Cântecului, care împânzesc toată Australia. Cărările Cântecului sunt hărţi secrete care te duc spre locuri mai bune. Dacă nu cânţi cum trebuie sau nu faci ritualurile cum trebuie, se pot întâmpla lucruri grave, vântul se va înteţi sau furtunile se pot abate. Dar, cu fiecare interpretare a cântecului, lumea e creată din nou. Trecutul devine prezent.

"These are and were a people with no notion of linear time. Theirs was one of the great experiments in human thought. The notion that the world existed as a perfect whole, and that the singular duty of humanity was to maintain through ritual activity the land precisely as it existed when the Rainbow Serpent embarked on the journey of creation. The logos of the Dreaming was constancy, balance, symmetry. In the moment there is deductive logic, on a hunt for example, when the men pay attention to signs with a perspicacity that would put Sherlock Holmes to shame. But in life there is only the Dreaming, in which every thought, every plant and animal, are inextricably linked as a single impulse, the inspiration of the first dawning. Had humanity followed this track, it is true that we would have never placed a man on the moon. But we would most certainly not be speaking of our capacity to compromise the life support of the planet. I have never in all of my travels been so moved by a vision of another possibility, born literally 55,000 years ago. This world is so amazing. The realm of the modern is just the floss. The ancient rhythms resonate in ways we can only imagine."

Esenţa religiei lor: No present, no future, just one mission: to preserve the world as perfect as it is. Şi ei cred în Rai, dar, spre deosebire de noi, ei trăiesc în el.

De asta tot ce fac ei, e pentru a păstra pământul la fel de minunat precum este. De asta nu-i interesau hieroglifele noastre, praful de puşcă, bisericile, şcolile, botoxul…La ce bun?

Pe mine m-a bucurat aşa de tare asta, pentru că parcă îmi era destul de clar că oamenii interesanţi nu merg în Rai. Acum Raiul meu e în re-branding.

Morning slapstick

2009-10-13T10:43:00.005+03:00

Ce ar fi dacă, într-un stil vonnegutian, am pierde toate cunoştinţele pe care le avem? aşa cum s-au pierdut cele de hidromecanică ale nabateenilor si ne-a luat 24 de secole să le mai descoperim? egiptenii, mayaşii sunt alte exemple de gen. probabil ca nici ei nu credeau că aşa ceva se poate întâmpla. Asta a vrut să zică şi einstein cu "I do not know how the third World War will be fought, but I can tell you what they will use in the Fourth — rocks!" Sau poate era doar o satiră asupra agresivităţii celui de-al doilea război mondial...Cum am ajuns să mă gândesc la asta când am visat icoane naive şi o dansatoare iscusită care scăpa lumea de la un conflict iminent?

ŢOMANAPT emoţional

2009-10-11T21:57:00.005+03:00

Indiferent de culoarea pielii, a lucrurilor pe care le văd când se trezesc (junglă, zgârie-nori, deşert...) toţi oamenii au aceleaşi expresii emoţionale: toţi râd duchene când sunt fericiţi, îşi încruntă sprâncenele într-un anumit fel când sunt îngânduraţi şi necăjiţi. Copiii născuţi orbi au aceleaşi expresii, ceea ce exclude varianta învăţării sociale. Cei din Papua Noua Guinee recunosc reacţiile emoţionale ale new-yorkezilor, eschimoşii pe cele ale indienilor sud-americani şi aşa mai departe. All men are created equal.

Toţi avem aceleaşi tipuri de emoţii, evenimentele care le determină sunt diferite (aici intervine cogniţia socială, cultura - care ne influenţează cunoştinţele şi „ochelarii” prin care privim lucrurile). Astfel, o faţă speriată poate fi interpretată de un new-yorkez ca fiind o persoană care a văzut un avion intrat într-un turn, iar de un Fore (populaţie din Papua) ca un tip înfricoşat că tocmai văzuse un mistreţ. La fel, se spune că mamele spartane zâmbeau atunci când primeau vestea morţii fiilor pe câmpul de luptă. Eu însă s convinsă că şi ele plângeau cândva.

Letter to Sandman

2009-09-29T23:28:00.005+03:00

Mulţumesc! Pentru aventuri pe care nu am curajul să le fac, locuri în care nu am ajuns şi poate nici nu voi ajunge vreodată, discuţii pe care îmi este teamă să le am, oameni pe care nu îndrăznesc să îi caut, fetiţe pe care nu le fac. În fine, cu persoana aceea care mă tot urmăreşte am câteva probleme, dar mă descurc.

Am o singură rugăminte, de fapt. Nu îmi mai crea scuze. Back-up cognitions&emotions. Nu îmi mai făuri vise rele cu şansele pe care le-am ratat, cu oamenii pe care i-am subestimat, cu momentele pe care le aştept demult, dar îmi este frică să le înfrunt. Strugurii la care nu ajung nu sunt întotdeauna acri. Iar eu sunt o vulpe deja mare care nu se mai lăcomeşte. Mă pot obişnui cu ideea că admir nişte struguri pe care nu îi pot avea. Am realizat asta azi, că mintea mea e mână'n'mână cu visurile şi visurile cu sistemul psihologic imunitar. Nu vreau un fals echilibru.

Aştept cu nerăbdare următorul vis, sper să fie autentic!

Fear of Punishment & Hope for Reward No Basis for Morality

2009-09-29T12:44:00.002+03:00

"If people are good only because they fear punishment, and hope for reward, then we are a sorry lot indeed. The further the spiritual evolution of mankind advances, the more certain it seems to me that the path to genuine religiosity does not lie through the fear of life, and the fear of death, and blind faith, but through striving after rational knowledge..."
by Albert Einstein
(care, by the way, nu a fost un ateu, ci a considerat că religia fără ştiinţă nu e întreagă).

What souls may come

2009-09-06T22:08:00.008+03:00

Demult, oamenii sfinţeau natura şi zeii lor purtau nume ciudate precum Su, Anshar, Hulbur, Nunnyunnini. Credeau că după moarte, sufletele lor cad în cer şi devin stele. Sau nori, sau lumină, fiecare după dorinţă. Şi de acolo din cer, îi călăuzesc pe cei dragi, aşa cum le-au fost alături şi în viaţă. Am observat că se plimbă mult pe cer şi au o dinamică greu de anticipat. După cum ţi-i sufletul, aşa-ţi va fi şi umbra lui pe cer. Liniştitor, îndrăzneţ, copleşitor, împrăştiat, fugărit, cuminte, caraghios, şoptit, etc. Sufletele şi divinitatea tot timpul au avut ceva în comun. Pentru că din sufletele noastre a ieşit şi tot acolo se va întoarce. Sau ele se vor întoarce la ea.

Suntem toţi făcuţi din stele, am auzit asta chiar şi pe mtv.

Şi, ca şi în viaţa pământească, sufletele pot deveni nostalgice. Atunci pot vizita, de exemplu, locul în care s-au sărutat prima dată, ca acesta, pe care l-am surprins într-o zi când veneam de la mare:

Sens şi consens în lunăplină

2009-09-05T13:23:00.009+03:00

De multe ori creierul nostru, setat să construiască sensuri şi să ne mai şi înşele cu diverse decodări, ne oferă diverse explicaţii despre ceea ce trăim, care mai de care mai colorate şi mai iraţionale. Noi credem că suntem în control, dar uităm de our inner zombie that pushes some buttons. Mă refer la Piticul cel Mare. În general sunt o adeptă a sensului, chiar dacă e abscons. Deşi s conştientă că e probabil să văd sens unde nu este şi să nu văd sens unde este.

Deşi…în continuare nu ştiu de ce slăbesc uneori, de ce mă îngraş, de ce am coşuri, de ce n-am, de ce am atâta baftă, de ce n-am noroc nici cât o ceapă degerată, de ce n-am ochii azurii ca tata şi s as coffee gone cold, de ce mă sună toată lumea, de ce nu mă sună nimeni, de ce alţii pot şi cu p... în p... şi cu sufletu'n'rai, de ce eu nu pot, de ce am accidente, de ce n-am, de ce am succes, de ce ştiu că nu voi fi niciodată bogată, de ce mă îndrăgostesc instant, de ce nu mă îndrăgostesc oricât m-aş strădui, de ce rămân îndrăgostită în mod prostesc, de ce luna plină ne transformă în nişte rollercoaster-e emoţionale, de ce uneori în vis am trăiri mai profunde şi mai autentice decât în oricum-minunatul-cotidian, de ce iubesc aşa de mult să visez...de ce aşa şi nu altfel? Îmi place misterul acesta pe care nu îl voi afla niciodată.

"The Way that can be experienced is not true

The world that can be constructed is not true.

The Way manifests all that happens and may happen;

The world represents all that exists and may exist.

Beyond the gate of experience flows the Way,

Which is ever greater and more subtle than the world."

Sabotage, self-sabotage

2009-08-06T00:04:00.007+03:00

Piticul preferat se întoarse către ea:
- Nu mai insista. Nu am intervenit pentru că nu m-ai lăsat. Când nu ai inspiraţie, nu scrii; şi asta „either for Cadillacs, creation or immortality”. Când simţi că nu rezonezi cu cineva, nu mai încerca. Nu degeaba nu ţi-l aminteai prea bine. Lipsea muzica. Feeling&rhyme.
- Am crezut că e o ocazie pe care o voi pierde. E drept că nu am SIMŢIT că e o ocazie.
- Când o să înveţi să îţi asculţi cu adevărat inima? Şi să nu mai mergi până în pânzele albe de dragul altora sau al căutării de senzaţii?
- Au fost semne, chiar când am plecat. Am trecut şi pe roşu când am sărit în taxi.
- Q.e.d. Trandafirii albi. Privirea aia. Şi bătăile inimii. Până şi bilanţul semestrului 1 îţi spunea să nu pleci.
- Care e graniţa între a te lăsa cuprins de flow-ul vieţii zen like şi a-ţi influenţa dirijat propriul destin? Uneori las lucrurile să se întâmple şi nu intervin prea mult. Sunt un actor al propriului meu scenariu.
- Dacă eşti conştientă şi prezentă în fiecare moment, fiecare moment e prezent în tine, zise piticul cu entuziasm.
- Adevărul e că intuiţia rareori mă înşeală.
- Vezi? Învaţă să te asculţi mai mult. Şi nu te teme de singurătate.
- Nu de singurătate mă tem mai tare. Mai degrabă de a fi blocată. În ceva ce numai aparent şi consensual nu se numeşte singurătate. Consensual eşti singur când îţi cumperi lenjerie de pat de o persoană, când îţi iei cel mai mic pepene din piaţă şi mănânci singur cea mai bună parte, când în pahar zace o singură periuţă de dinţi, etc etc. Ce mi se pare mie horror e să îţi împarţi viaţa cu cineva şi lucrul acesta să fie doar contextual şi funcţional. Strings attached.
- Ce ţi-ai notat în carneţelul de vise?
- Multe şi nimic. De exemplu...Cu cât te înstrăinezi mai tare, cu cât te înjoseşti mai mult, cu cât eşti mai umil în faţa indiferenţei sau insensibilităţii altora, cu atât ajungi mai aproape de esenţa propriei fiinţe. Se numeşte iluminare prin auto-sabotare. Experienţă procesată. Şi apropo, voiam să descifrez şi ghicitoarea de la Paul în care eu sunt uneori pisică pe un acoperiş şi deasupra cerul e plin de stele. Mă intrigă şi numărul divin al lui Fibonacci. Cum există în petalele florilor, cochiliile melcilor, in tot corpul uman…

Dream Collective

2009-07-28T22:30:00.010+03:00

6 miliarde de oameni şi câteva tematici de vise. Aşa se ntâmplă că de multe ori s mai mulţi oameni pe un vis. Cum împărtăşim apa, aerul, oxigenul, etc, aşa împărtăşim nişte nori coloraţi care ne produc visele. Când am realizat asta, am devenit mai atentă cu ce mă contaminez psihologic, să nu îi dernajez prea tare pe colegii de vis. Segmentarea grupurilor de visători pe ce criterii se face oare? Vârstă? Interese? Sex? Background? Sentimente? Istoric? Culoare de piele? Religie?

1. Eram într-o sală mare, semăna mult cu colegiul unde a studiat Harry Potter vrăjitoria. Un maestru de ceremonii făcea onorurile. Toţi adormiţii cu unde beta ai planetei erau la coadă la vise. Scena semăna uşor şi cu o licitaţie de opere de artă. Dreaming Master Class. Cu toate astea, comportamentul oamenilor de la coadă era unul foarte decent. Pentru că erau adormiţi, ofc. Preview-ul fiecărui vis dura 2-3 secunde şi era proiectat pe o plasmă imensă. Ulterior era adjudecat celui care ridica primul mâna. Erau vise frumoase, vise urâte, coşmaruri, vise erotice, vise lucide şi toată gama. Eu am luat un vis mai urât, pe care nu îl voia nimeni. M-am ridicat şi am zis cu curaj:
– Îl visez eu pe ăsta!

2. 5 visam acelaşi vis. Nu îl dirijam eu, ci un tip cu barbă. Nu prea se ştia la asta…e o artă să visezi. Era extrem de anost şi firul epic şi peisajul. Toţi ceilalţi ne plictiseam destul de tare. Prea mult long play. Poliţist adjectiv varianta onirică. Visat în timp real. Ca un film porno, ar zice Cori, but without porn. Nu mă pot gândi la ceva mai plicticos.
- Ştii ce? Mi-l dai să-l visez eu?
- Ce bine, oricum eram în pană de idei (…ca şi cum nu ar fi fost foarte evident…)
Şi i-am pus câteva floricele roz.
Am mai adăugat o apă azurie. Fundul apei de piatră. Revelion la Alba. Drumul asigurat cu o corabie, cu Ştef la cârmă. O petrecere super amuzantă.
Sper că s-au distrat, iar eu... (pe lângă faptul că m-am bucurat să îi văd pe Toni şi pe Daci) eu trebuia să fac ceva să îi scot din starea aceea de letargie. Nu ar fi fost un vis memorabil.
- Ce vrei să te faci când o să fii mare?
- Visător.
- Există ocupaţia asta în COR?
- Pe mine mă nedumereşte altceva: o persoană care visează se numeşte visător?

În căutarea florilor

2009-07-23T17:32:00.008+03:00

“Dubrovnik…un vis. Fenomenal, romantic. Apropo, care sunt florile tale preferate?”
M-am culcat la loc. Patul meu roz...un vis. Ce să răspund la întrebarea asta? Care să fie florile mele preferate? Jesus, habar nu am. Îmi plac toate, mai puţin cele de plastic.
Eram într-un parc, mă plimbam gândindu-mă la răspunsul autentic. Formă, miros, culoare…un mic indiciu de la care să pornesc. Două fete se plimbau cu bicicleta. Tocmai mă gândeam să răspund: margaretele. Am zâmbit, erau negre şi fericite. În copilărie, sufeream pentru că eram neagră. Una dintre ele a făcut un salt şi părul i s-a transformat într-un buchet mare de flori. A aterizat pe buchet şi a continuat să meargă; ca şi pe role, dar pe buchet; pe cap. Buchetul era o aglomeraţie de flori albe, roz, hollywood cherise, fuchsia, fandango…De la alb la mov.
M-am distrat aşa de bine! Răspunsul mi-a venit în minte:

-Îmi plac toate, mai puţin cele de plastic.

Soulfeedin'

2009-07-15T00:58:00.015+03:00

Recunosc că am mai şi uitat. Nu întotdeauna ne ţinem de bunele obiceiuri. E aşa plictisitor să fii organizat…parcă lucrurile nu mai au aceeaşi savoare.

Ne-am întâlnit într-o sală barocă. Erau printuri colorate pe pereţi; ca rochiţele billabong. Ne-am privit ca şi atunci când, într-o secundă, te uiţi în sufletul cuiva şi ştii. Ştii că poţi să faci următorul pas cu încredere. Cuvintele? A nu, nu au existat. Uneori strică tot.

Asculţi ritmul, chiar dacă e linişte totală. Fiecare întâlnire are un ritm. Aşa rezonăm cu toţii, pe o muzică numai de noi cunoscută. Sau nici măcar. Unii o căută toată viaţa. Într-un trib din Africa, o femeie îşi dă seama că e însărcinată. Le ia pe prietenele ei şi se retrag… nu, nu la mall. Stau în linişte, se roagă, meditează, fiecare încearcă să intre pe vibeul sufletului viitorului bebeluş. Se zice că fiecare suflet are o muzică proprie, ca o amprentă unică. Prima femeie care se prinde începe să intoneze. Şi toate prietenele încep să cânte împreună cu ea, până învaţă pe dinafară cântecelul. Ulterior se întorc la viaţa de zi cu zi; sex in the city varianta mozambicană. Ce e şi mai frumos este că bebeluşul va şti toată viaţa care e piesa lui. Nu trebuie să mai treacă prin profunde căutări. Să devină cel ce este. Pentru că va şti. Magical simplicity. Şi va fi scutit la înmormântare de fanfarele tânguitoare şi bocitoarele angajate. Va suna tot melodia lui. Cu adevărat mişcător. Şi inspirant.

După cum spuneam, nu am zis nici un cuvânt. Şi continuarea a fost mai mult senzorială decât epică. Un dans perfect sincron, nu m-a călcat deloc pe picioare. Un dans fără muzică, un dans interior, care te face să îi ghiceşti paşii. Şi să expiri în acelaşi timp. Şi să priveşti în aceeaşi direcţie. Şi să împărtăşeşti aceeaşi vibraţie. Şi să te mişti la fel, ca şi într-o oglindă imaginară cine e cea mai frumoasă din ţară.

Dans, dans, dans.

Ne pierdem prea des în cuvinte.

- E adevărat, şopteşte oglinda. Wtf cares cine e cea mai frumoasă din ţară? Când dansezi aşa...

Set your mind on things above sau cum să nu ne mai holbăm la paharul vieţii...

2009-07-12T23:26:00.007+03:00

Jumătate plin, jumătate gol. 3 sferturi gol, un sfert plin. Două picături de apă într-un pahar. Se zice că trebui să priveşti din sus paharul, să vezi din perspectivă, două picături pot părea un sfert. Atâtea am tot auzi despre paharul ăsta...
- Mi s-a umplut paharul...Nu mai suport!
sau
- Când ţi se umple paharul, nu mai ştii ce faci!
Păi nu e bine să fie plin? Nu prea înţeleg... Nu e ideea că trebuie să priveşti jumătatea plină a paharului?
Cine ne umple paharul? Dumnezeu? Sau noi înşine? Sau ceilalţi care sunt preocupaţi să moară şi capra vecinului? Sau cei dragi care ne oferă dragostea şi suportul lor?
Atâta stăm cu ochii pe pahar..."Cred că sunt la jumătate"; "Cred că sunt la 70%" Suntem ca într-un episod din south park:
- Trebuie să avem grijă de copiii noştri, înainte de toate!
- Ăă...Unde sunt copiii?
Deci da, la jumătate cu ce? 70% cu ce? What do we state for? Care e misiunea noastră? Pentru ce ne trezim mâine dimineaţă (e luni..yaac)?
În loc să privim de sus paharul, mai privim ÎN SUS. Eu aşa zic, mai lăsăm comparaţia socială la o parte. Şi poate o să ne vină vreo (altă) idee.

Pimp my rights - o întâmplare cu pitici

2009-07-12T20:39:00.014+03:00

Le place să stea în frigider. So I've heard. Nu aş băga mâna în foc însă.
Era o seară friguroasă. Trebuia să fii foarte motivat să ieşi din casă. Deşi iulie. Deşi încălzirea globală e în toi. Poate că se topeşte calota glaciară şi se face tot mai frig din cauza ei. Gheaţa veche de milioane de ani; gheaţa albastră; albastră de bătrâneţe ca şi Perito Moreno.

Cutia congelatorului e goală, iar frigiderul nu răceşte suficient. Deschid uşa să pun supa de ce-mai-găseşti-seara-la-nouă-în-piaţă. Dadaism culinar, zice Paul.

Stă foarte mic într-un colţ, e pierdut acolo ca şi un pitic într-un car cu fân. Cine să îl vadă? Dar să îl mai bage şi în seamă? Am oprit frigiderul data trecută, când am fost plecată 3 săptămâni. Nu m-am gândit la mica făptură. Atunci a început downfall-ul.

Oricum, am vrut să îl ajut aseară, dar nu ştiam cum. Am apăsat un buton roşu. Nu a explodat nimic, asta se întâmplă în filme. Brusc însă, s-a oprit frigierul. În loc să îl ajut, l-am lăsat şi fără puţinul avut. Îi era mult mai cald.

Fiecare pitic are "piticul" lui. Unuia îi place căldura şi stă în fierul de călcat, altuia muzica şi stă în boxă. Sau în ipod, dacă vrea pe afară. Mai sunt şi piticii fashion victims. Ei trăiesc ca şi moliile în dulap. Nu există nici Raid contra acestor pitici, am tot căutat la Cora. Sau sunt cei anorexici. Unii nu sunt serioşi, îi vezi de la început. E ca şi atunci când baleiezi tv-ul şi găseşti un film cu o detectivă cu silicoane imense. ŞTII că nu e un film poliţist.

- Puzzona, piticii stau peste tot!

- Ce să zic...Bine că le ştii tu pe toate (râde, sperând să nu se audă în telefon)

- Dacă îţi zic. Este unul şi în telefon, de exemplu. Îmi place mult cum râzi!

- În telefon? Mi se părea mie că am văzut ceva. Dar nu l-am luat în seamă...

- Păi aia e marea greşeală pe care o facem cu toţii. Nu îi luăm în seamă...Îi neglijăm, îi azvârlim, îi şi călcăm uneori când ne grăbim la serviciu.

- Da' eu nu mă grăbesc...Tot pe la 12 ajung...Crecă cel din telefon se hrăneşte cu rezonanţa energetică din vocile noastre. Cu cât e mai aprinsă conversaţia cu atât îi lucesc mai tare ochii.

- Da, aşa fac când sunt fericiţi. Mai zi-mi despre tine!

Şi am zis. Piticul mă fixa cu ochii scânteietori.

Oricum, ideea e că am rezolvat până la urmă cu frigiderul şi am observat, într-un târziu, că există un buton închis-deschis. Lucrurile sunt aşa de simple uneori. Ca o placă de întins părul. On/Off.

- Vreau să am grijă de toţi piticii mei. Au şi ei drepturile lor. Unii poate nu-s dintre cei mai sfinţi, e drept. Win some, lose some... Voi avea şi alţii noi cu certitudine. Dar toţi, cu ochii lor aprinşi, stau cocoţaţi pe amintiri, frânturi de conversaţii, poveşti neîmplinite, visuri sparte în cioburi mici şi colorate, reunite ulterior caleidoscopic, râsete, păţanii, revelaţii, tot felul...de la alb la negru, de la alb la integru. Mai demult, acum mai bine de 2 ani, mi-am făcut o promisiune. Am transformat o frază hedonistică într-un leac împotriva orgoliului. Nu să-mi trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, ci să mă comport cu ceilalţi ca şi cum ziua lor ar fi ultima. Că uneori se întâmplă să dispară. Fără să te aştepţi; la fel cum se întâmplă să îţi găseşti piticul leorcă în frigider. Ironic, ca şi tristeţea unui clovn.

Apus sau n-a pus?

2009-07-08T23:10:00.001+03:00

- Când credeam că pământul e plan unde ne imaginam că merge soarele?
- Sigur, pe sub pământ, unde îl ţine ascuns Balor până se lăfăie şi luna printre stele.
- Chiar? Cine? Şi lumea chiar credea asta?
- Pff..Bunicul lui. Da, credeau şi în Czernobog.
- Şi se urcau oare în copaci înalţi să vadă lumea? Ca Patrick Watson?
- În mod sigur, mai ales metaforic.
- Eu m-aş fi gândit probabil că în fiecare zi apare alt soare. "It's a new dawn, it's a new day, it's a new sun for me..."(cântă, ce bine ar fi dacă ar tăcea...). Cum altfel, dacă într-o zi a apus la un capăt?
- Şi nici măcar nu eşti blondă...(zâmbeşte larg)
- Da' s atât de fericită! (râde mult, ca şi cum s-ar fi terminat un banc)

"Your life is your life, know it while you have it
You are marvelous
The Gods wait to delight
in
you"

Locul unde ajung ciorapii desperecheaţi

2009-07-01T23:40:00.000+03:00

-Unde am pus oare ciorapul ăla negru scurt, cu dantelă pe margini?..Măi să fie...Eram sigură că l-am pus aici.

-Despre ce ciorapi vorbeşti? Eşti sigură?

-Ciorapii ăia la set, din Italia, de care ţi-ai luat şi tu. Da, s sigură cum naiba...doar nu-s chiar aşa dusă.

-Ei...

Dispar uneori fără urmă ciorapii. Curios, chiar când îi scoţi din maşina de spălat îţi dai seama că e doar unul. Te gândeşti că tre să fie acolo sau dacă nu în coşul de rufe. Sau în dulap, la locul lui. Poate ai spălat doar unul din greşeală. Caraghios este că trece mult timp şi noi uităm de bietul ciorap desperecheat. Peste lungi perioade îi aruncăm la gunoi pe cel rămas în urmă. Că doar ce am mai putea face cu ciorapul trist şi singuratic? Se zice că cel mai greu este pentru cei ce rămân în urmă, nu pentru cel care dispare.

Universul însă funcţionează după nişte reguli şi, undeva, este un loc plin de dulapuri, cutii, podele, catwalkuri, pantofi, cercei, inele, mărgele, 4 ace, clame de păr şi multe multe lucruşoare. În locul ăsta se retrag toate lucrurile pe care le folosim noi în lupta cu cronometrul, cu proiectele, cu contractele, facturile, BO-urile, OP-urile şi alte prescurtări incomprehensibile pentru lumea-accesoriilor-sătule-de-bălmăjelile-noastre. Şi acolo ajung cei mai curajoşi. Îşi asumă chiar riscul de a ajunge nespălaţi. Dar libertatea are preţul ei şi "they have a dream".

Oricum, le e foarte bine acolo unde sunt, aşteaptă cuminţi să vină şi perechea lor, dacă au. Nu toţi au. De exemplu, la mărgele e mai greu. Cele curajoase trebuie să prindă un moment în care se rupe şiragul şi doar atunci pot evada. Încă mai păstrează o urmă diafană de parfum când ajung la locul-unde-ajung-ciorapii-desperecheaţi. Mai compensează pentru ciorapii mai grăbiţi...

Încerc să îmi imaginez cum arată o scenă de regăsire între doi ciorapi desperecheaţi (nu îmi amintesc să mai fi scris cuvântul ăsta vreodată; dar nu îmi amintesc nici că purtam blugii invers pe când eram studentă). Se îmbrăţişează? Sau există o perioadă de răceală, de reproşuri? Cel rămas încearcă să ajungă şi el din urmă stadiul de dezvoltare spirituală a celui curajos? Îi e frică de eşec? Se simte depăşit? Dar cel mai curajos? Care a visat toată perioada asta la marea reîntâlnire? Şi îl vede pe celălalt mai prăfuit, mai jecmănit decât se aştepta? Se face că nu s-a întâmplat nimic? Reuşeşte să îşi ascundă dezamăgirea?

Ei...astea-s întrebări stupide de oameni. Crezi că ciorapii îşi fac aşa multe probleme despre cât de jumătate le este jumătatea? Cum arată materialul? Da' de unde...ei se distrează aşa frumos în locul-unde-ajung-ciorapii-desperecheaţi! şi vinerea seara şi uneori, când îi ţine, chiar şi sâmbăta, se dau pe catwalk unul lângă altul, gălăgioşi şi fericiţi, ca nişte bule de prosecco!

O poveste harukiană de-a privitul prin pereţi

2009-06-30T23:36:00.000+03:00

Azi m-am întors acasă pe seară, cu multe plimbări şi chicote la activ; am zărit de departe ferestrele apartamentului. Dacă aş fi putut privi prin pereţi şi nu ar fi doar un exerciţiu sf-istic pe care îl fac uneori, aş fi văzut lampa, dulapurile, cărţile, diversele mărunţişuri ce zac pe jos fără-să-mai-spere-că-le-voi-găsi-vreodată-locul şi alte necuvântătoare cu care împărtăşesc momentele casnice.

Mi-am amintit o poveste dintr-o carte a lui murakami - Iubita mea, Sputnik. Unul dintre personajele principale, o doamna distinsă, îşi vopsea tot timpul părul. Albise complet în tinereţe. Povestea ei e cea care mi-a venit în minte azi: Studia pianul în Franţa şi o vacanţă şi-a petrecut-o singură, într-un oraş elveţian la ceva festival. Acolo şi-a petrecut timpul în cel mai plăcut mod, savurând fiecare moment. A cunoscut şi un domn spaniol cu care a ieşit la masă şi care s-a dovedit a avea stofă de stalker. A devenit insistent şi o urmărea. Seara îi suna telefonul si nu era nimeni la celălalt capăt al firului. Sună a filme americane până aici, dar vă va surprinde în cel mai harukian stil.

Deşi la început îi plăcuse mult oraşul, la un moment dat, fără să se întâmple ceva anume, a început să îl considere îngust şi neprietenos. Parcă nimic nu mai avea farmec muzica, mâncarea, oamenii.

Într-o zi, rătăcind prin oraş, intră în parc şi rememorează amintiri mai vechi, de când era copil. I se face o poftă nebună să se dea o tură în roata cea mare. Îşi cumpără un bilet şi tipul de la bilete îi zice că e ultima tură. Ea se mulţumeşte cu atât şi se urcă. Se vedea de acolo dealul unde era apartamentul ei şi jocul propus era să îl repereze, din mişcare. Avea un binoclu în poşetă, uitat de la festival. Zis şi făcut, tot nu îi iese însă treaba cu reperatul şi vine momentul când trebuie să se dea jos. Dar îşi dă seama că era încuiată în cabina roţii, tipul o uitase acolo. Vrea să strige după ajutor dar parcul se golise, ca prin farmec, de toată mulţimea gălăgioasă. Roata se învârtea în continuare lent şi s-a oprit cu zgomot în punctul cel mai de sus. Fix acolo. Suficient de ciudat şi până aici. Având atâta timp de petrecut până dimineaţa, când o va găsi cineva, fata îşi caută cu binoclul apartamentul. Cu succes de data asta. Şi se gândeşte ce fain ar fi să se sune, să continue scrisoarea de pe masă...sau măcar să o poată citi.

A scris un bilet cu vă rog ajutaţi-mă sunt blocată în roata cea mare.

Nimic.

Adoarme într-un final, mulţumită că nu îi era frig, foame, sete şi nu avea nevoie să meargă la toaletă. girl's stuff. Asta chiar ar fi fost o problemă. Se străduia să gândească pozitiv: mâine totul va fi istorie şi voi râde pe tema asta.

Se trezeşte pe la miezul nopţii şi după ce se dezmeticeşte mai face o tură cu binoclul prin oraş. Iată şi apartamentul ei. E lumină? Cum aşa...era sigură că o închisese.

Pe patul ei...era un bărbat gol. Îi putea vedea detaliile...anatomice (asta a fost singura parte care m-a amuzat că totul i se părea uriaş - era japoneză, reperele ei erau mititele). Era tipul care o urmărea. La un moment dat apare în cameră şi o femeie. Bărbatul începe să o dezbrace şi să o atingă în diverse moduri care i se păreau groteşti. Femeia era EA. Ea EA. EA făcea dragoste cu bărbatul acela.

A leşinat. S-a trezit la spital. Albise complet. În noaptea aceea persoana ei s-a scindat. Jumătate tu, jumătate nu.

Şi peste ani simţea că jumătate din ea a trecut dincolo luând cu ea părul negru, dorinţa sexuală, menstruaţia şi dorinţa de a trăi. În roata aceea mare din Elveţia s-a rupt în două, dintr-un motiv necunoscut. De cealaltă jumătate o desparte ceva fin, ca suprafaţa limpede a unei oglinzi.

"Şi totuşi nu am să răzbesc niciodată de partea cealaltă. Niciodată...De fapt poate avem şansa de a ne reîntâlni şi de a redeveni una. Rămâne totuşi o problemă fundamentală: de care parte a oglinzii sunt eu, cea adevărată?"

Despre copii şi îngeri

2009-06-27T14:05:00.000+03:00

Copiii, în pântecul mamei, ştiu toate secretele universului. Dar, înainte de naştere, vine un înger, le pune degetul pe gură şi ei uită totul. Ca amintire a cunoaşterii lor pierdute, unii dintre ei au o urmă pe bărbie. E urma îngerului. Nu toţi au, nu te simţi mai neglijat dacă nu ai. Toţi copii sunt binecuvântaţi.

-Ne aducem aminte într-o zi tot ce ştiam?

-Cine ştie? Poate…

-Şi când ne amintim, vom şti că sunt secretele universului?

-Uneori, dacă vedem semnele...se zice că sunt peste tot.

-În vis?

-Mai degrabă...

Once upon a bubble

2009-06-27T13:23:00.000+03:00

Ne plac surprizele, mai puţin cele pe care nu le-am visat. Ne plac aventurile, mai puţin când nu ştim unde duce drumul. Ne plac petrecerile, mai puţin când nu cunoaştem pe nimeni. Ne place să dormim, mai puţin când visăm urât. Ne place să facem diverse sporturi, mai puţin cele la care nu suntem buni. Ne plac cărările, mai puţin cele la care nu le vedem capătul. Cadrul 1: iezii se joacă fericiţi. Cadrul 2: lupul bate la uşă. Cadrul 3: iedul cel mare e în gura lupului. Fratele cel mare nu mai umple scena. Toate se întâmplă pe fwd şi nu mai poţi opri torentul. Ce bine ar fi fost dacă aş fi fost mai atentă, mai precaută, mai puţin înfumurată, dacă aş fi mers cu 80, dacă l-aş fi ascultat mai bine, dacă aş fi lăsat ego-ul la o parte, dacă nu m-aş fi înfuriat aşa, dacă n-aş fi fost aşa de bleagă, dacă n-aş fi crezut chiar tot, dacă n-aş fi zis prostia aia, dacă aş fi fumat mai puţin....dacă aş fi ştiut dinainte (…)…Ce bine ar fi fost DACĂ! Dar ce bine e CĂ!

Ce bine CĂ m-am oprit ACASĂ şi nu m-am dus cu Gauguin! Blogul e chiar mai în vârstă ca mine!

This bubbles didn't breakin the air!

Noaptea de sânziene

2009-06-25T12:16:00.000+03:00

Iată că mi-am înfrânat pofta de a cutreiera pădurile din braşov şi de a-mi pierde maşina ca să recreez scene eliadiene. şi, după o seară liniştită în familia extinsă, m-am culcat uitând total să arunc nu ştiu ce buchet de flori pe casă.

Am visat că eram pe o stradă cu mulţi oameni. Nu erau speriaţi sau răzvrătiţi, ci împăcaţi şi trişti. Începuseră să dea foc la case, maşini, tot ce era material. Într-un fel mă bucuram că în loc de asfalt făcuseră să curgă un râu; nu era prea adânc. Voiam să plec de acolo, nu ştiam de ce sau unde mă duc. Un domn cu mustaţă a scos un pistol şi a început să împuşte oameni. Aceştia nu fugeau, ci primeau gloanţele ca şi cum li s-ar fi cuvenit sau ca şi cum erau destinul lor în faţa căruia se plecau. Maşina mea era cam în flăcări aşa că m-am întins pe jos şi am închis ochii. Lângă mine, un domn cu plete şi barbă construia un canoe din carton, ca şi cutiile de la ikea. Când a fost gata şi se pregătea să plece, am sărit şi eu în barcă, să nu mă mai poată refuza. S-a uitat urât prima dată, ştiam că nu mă vrea în barca lui pentru că îl încetinesc. Dar am făcut o echipă grozavă vâslind pe fostul bulevard şi domnul s-a întristat când a trebuit să mă lase la o răscruce. Ce căutam acolo, nu ştiu. Probabil că mă duceam, ca orice om, ACASĂ. El a rămas singur în barcă, m-a urmărit cu privirea sperând că poate mă voi întoarce şi a plecat mai departe. Era Gauguin (asta am ştiut pur şi simplu, ştii cum se întâmplă în vise). Poate şi el mergea acasă. La MAISON DU PLAISIR. Asta a fost oare înainte sau după "De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?"?

"Tu crezi că, în zilele noastre, o maşină poate dispărea fără s-o fi furat cineva, se poate topi în nevăzut, fără să lase nici un fel de urmă?" Eu cred că da. Şi de dimineaţă mi-a amintit asta bolboroseala roboţelului meu lăsat singur la cluj; la 8 şi ceva de data asta.

The Aliens

2009-06-24T12:24:00.000+03:00

you may not believe it
but there are people
who go through life with
very little
friction or
distress.

they dress well, eat
well, sleep well.
they are contented with
their family
life.

they have moments of
grief
but all in all
they are undisturbed and often feel
very good.

and when they die
it is an easy
death, usually in their
sleep.

you may not believe it but such people do
exist.

but I am not one of
them.

oh no, I am not one
of them,
I am not even near
to being
one of them but they are
there and I am
here.

Charles Bukowski

Les robots sont gentils - o poveste de 22 iunie

2009-06-24T12:19:00.000+03:00

Dormeam cu poftă, ca şi atunci când ŞTII că mai ai puţin şi trebuie te trezeşti. Savurarea ultimelor reprize ale visului, încercarea să îi prinzi finalul…aşteptat. M-am întins cât am putut de bine şi ştii şi tu ce plăcut este, nu s-au inventat cuvinte pentru asta. Îmi sună de obicei două ceasuri, deşi nu am probleme să mă trezesc. Dar, cum trăim în epoca omniprezenţei, e grav dacă se întâmplă ceva şi nu ajungi la o întâlnire. Nu e că te mai întâlneşti tu cu nu ştiu cine prin pădure sau la pescuit. Aşa că am o alarmă principală şi una secundară, de back-up, pusă la 10 minute distanţă. Cum ar fi…ghinion dacă nu sună primul, mai dorm 10 minute în plus. Cu toate astea, nucleus accumbens trimitea intre timp semnale la neocortex şi poftim, am deschis ochii înaintea ceasului. Mă gândesc cu drag într-un fel că mai am de dormit. Iată însă că încep să aud nişte sunete neinteligibile ca de roboţel extraterestru în cabina motoarelor de pe star trek. hmm…ce sonerie mai au şi vecinii. Ce s-a nâmplat cu clasicul ţâr ţâr. Bolboroseala roboţească nu se dădea oprită însă. Mă ridic, într-un final, şi îmi îndrept pijamalele teleghidate către uşă. Sunetul venea de peste tot…din dulapurile ticsite de haine, din grămezile de pantofi aruncate prin hol, din rucsacul de laptop…până şi din placa de păr. Se opreşte brusc, fără vreun succes pentru mine. Verific tvul, ipodul, boxele, telefoanele, nimic nu ar fi putut scoate sunetul acela. Am conchis fără să mă obosesc prea tare: poate extratereştrii şi-au amintit că e ziua mea. Şi m-am culcat la loc. Nu ştiu dacă mă CREZI, oricum plouă afară cu găleata.Iată că am şi primit cadou – mai pe seară, de la necs – roboţelul care tot încerca să se bage în seamă de dimineaţă. Stai scumpule, că îţi pune mama ghislain poirier şi te poţi da pe calu’cu’mânere în ritmul muzicii, nu te juca aşa pe sec!

Bubbles

2009-06-24T11:43:00.000+03:00

Nu pentru că se poartă, nu pentru că stau prea puţin în cluj şi aş vrea să mai afle lumea despre mine, nu pentru că vreau să mă dau mare, nu pentru că am imaginaţie, nu pentru ego, orgoliu sau altele, nu pentru farmecul lucrurilor plictisitoare, nu pentru că m-aş simţi alone with everybody...ci...pentru că..de fapt mai degrabă post-alegere mi-am dat seama de fapt de ce am ales să îmi fac blog şi să aleg numele acesta. eu cred mult în asta. că uneori avem o sclipire şi pentru o fracţiune de secundă putem spune, scrie sau face lucruri premonitorii. uneori le înţelegem semnificaţia după un minut, o oră sau un an. sau uneori simţim că am luat deja o decizie fără să ştim dinainte alternativele. fiecare avem semnele noastre. nu zic că trebuie să stăm cu ochii'n'patru şi să le vânăm, ci doar să fim PREZENŢI şi CONŞTIENŢI. şi să le observăm.

aşa că voi porni cu definiţia, vivat wikipedia, vivat professores...Semper sint in flore (relaxaţi-vă nu voi aminti nimic de Vivant omnes virgines:-)):
"A soap bubble is a very thin film of soap water.[...] They have a colorful surface. Soap bubbles do not last very long. SOMETIMES THEY BREAK IN THE AIR. When they touch something else, they usually break [...]"

nu vreau să las bulele să atingă problemele zilnice, emailurile, telefoanele, rapoartele, micile dezamăgiri, bucuriile superficiale, etc. şi să le pierd. am pierdut multe. şi nu există două bule la fel, deşi aparent poţi zări unele identice. de aia!

şi vreau să fie o armată..unde-s doi puterea creşte! şi nu în ultimul rând...the more the merrier!