Idle Road of Chit Chat

Paris. Periferie. Sau Conceptul de Paris. Eu, Ioana, o fostă colegă de facultate fără chip şi un băiat brunet. El e cel care e mai nou în peisaj şi mă tot întreabă:
- Să nu îmi zici că tu nu înjuri şi nu vorbeşti urât…Ioana aşa zice.
- Aa…nu ştiu…rareori…
- Te prefaci sau ce? Eşti inhibată? Pocăită?
- Este o filozofie pe care o am de fapt. Tot ceea ce sunt şi fac eu are o armonie, un vibe şi un drum. Dacă mă abat într-un mod cu polaritate negativă, pot să primesc semnale negative. Şi nu mai am calea liberă. Înţelegi?
- Drum, armonie…procesez. eu înjur, sunt uneori încrâncenat şi când mă îmbăt sunt cu totul alt om.
- „Ce este omul, dacă stai să te gândeşti, în afară de o maşină alcătuită cu o excepţională minuţiozitate şi ingeniozitate, care are rolul de a transforma, cu o infinită dibăcie, vinul roşu de Shiraz în urină?”
- …parcă prefer varianta românească cu picătura de sânge care vorbeşte. Zi mai departe.
- Păi mi-e teamă să nu îmi contaminez kharma, dharma, sau ce o fi. Stric echilibrul şi ulterior aşa greu îmi e să îl refac. Tot ceea ce fac, spun, gândesc parcă se aşează de o parte şi de alta a drumului. E o limită de toleranţă, dar încă nu am ajuns să fiu exact pe mijloc.
- „Ştiam această lume, efemeră ca o rouă, şi totuşi…”

Sens şi consens în lunăplină

De multe ori creierul nostru, setat să construiască sensuri şi să ne mai şi înşele cu diverse decodări, ne oferă diverse explicaţii despre ceea ce trăim, care mai de care mai colorate şi mai iraţionale. Noi credem că suntem în control, dar uităm de our inner zombie that pushes some buttons. Mă refer la Piticul cel Mare. În general sunt o adeptă a sensului, chiar dacă e abscons. Deşi s conştientă că e probabil să văd sens unde nu este şi să nu văd sens unde este.

Deşi…în continuare nu ştiu de ce slăbesc uneori, de ce mă îngraş, de ce am coşuri, de ce n-am, de ce am atâta baftă, de ce n-am noroc nici cât o ceapă degerată, de ce n-am ochii azurii ca tata şi s as coffee gone cold, de ce mă sună toată lumea, de ce nu mă sună nimeni, de ce alţii pot şi cu p... în p... şi cu sufletu'n'rai, de ce eu nu pot, de ce am accidente, de ce n-am, de ce am succes, de ce ştiu că nu voi fi niciodată bogată, de ce mă îndrăgostesc instant, de ce nu mă îndrăgostesc oricât m-aş strădui, de ce rămân îndrăgostită în mod prostesc, de ce luna plină ne transformă în nişte rollercoaster-e emoţionale, de ce uneori în vis am trăiri mai profunde şi mai autentice decât în oricum-minunatul-cotidian, de ce iubesc aşa de mult să visez...de ce aşa şi nu altfel? Îmi place misterul acesta pe care nu îl voi afla niciodată.

"The Way that can be experienced is not true

The world that can be constructed is not true.

The Way manifests all that happens and may happen;

The world represents all that exists and may exist.

Beyond the gate of experience flows the Way,

Which is ever greater and more subtle than the world."

În căutarea florilor

“Dubrovnik…un vis. Fenomenal, romantic. Apropo, care sunt florile tale preferate?”
M-am culcat la loc. Patul meu roz...un vis. Ce să răspund la întrebarea asta? Care să fie florile mele preferate? Jesus, habar nu am. Îmi plac toate, mai puţin cele de plastic.
Eram într-un parc, mă plimbam gândindu-mă la răspunsul autentic. Formă, miros, culoare…un mic indiciu de la care să pornesc. Două fete se plimbau cu bicicleta. Tocmai mă gândeam să răspund: margaretele. Am zâmbit, erau negre şi fericite. În copilărie, sufeream pentru că eram neagră. Una dintre ele a făcut un salt şi părul i s-a transformat într-un buchet mare de flori. A aterizat pe buchet şi a continuat să meargă; ca şi pe role, dar pe buchet; pe cap. Buchetul era o aglomeraţie de flori albe, roz, hollywood cherise, fuchsia, fandango…De la alb la mov.
M-am distrat aşa de bine! Răspunsul mi-a venit în minte:

-Îmi plac toate, mai puţin cele de plastic.

Soulfeedin'

Recunosc că am mai şi uitat. Nu întotdeauna ne ţinem de bunele obiceiuri. E aşa plictisitor să fii organizat…parcă lucrurile nu mai au aceeaşi savoare.

Ne-am întâlnit într-o sală barocă. Erau printuri colorate pe pereţi; ca rochiţele billabong. Ne-am privit ca şi atunci când, într-o secundă, te uiţi în sufletul cuiva şi ştii. Ştii că poţi să faci următorul pas cu încredere. Cuvintele? A nu, nu au existat. Uneori strică tot.

Asculţi ritmul, chiar dacă e linişte totală. Fiecare întâlnire are un ritm. Aşa rezonăm cu toţii, pe o muzică numai de noi cunoscută. Sau nici măcar. Unii o căută toată viaţa. Într-un trib din Africa, o femeie îşi dă seama că e însărcinată. Le ia pe prietenele ei şi se retrag… nu, nu la mall. Stau în linişte, se roagă, meditează, fiecare încearcă să intre pe vibeul sufletului viitorului bebeluş. Se zice că fiecare suflet are o muzică proprie, ca o amprentă unică. Prima femeie care se prinde începe să intoneze. Şi toate prietenele încep să cânte împreună cu ea, până învaţă pe dinafară cântecelul. Ulterior se întorc la viaţa de zi cu zi; sex in the city varianta mozambicană. Ce e şi mai frumos este că bebeluşul va şti toată viaţa care e piesa lui. Nu trebuie să mai treacă prin profunde căutări. Să devină cel ce este. Pentru că va şti. Magical simplicity. Şi va fi scutit la înmormântare de fanfarele tânguitoare şi bocitoarele angajate. Va suna tot melodia lui. Cu adevărat mişcător. Şi inspirant.

După cum spuneam, nu am zis nici un cuvânt. Şi continuarea a fost mai mult senzorială decât epică. Un dans perfect sincron, nu m-a călcat deloc pe picioare. Un dans fără muzică, un dans interior, care te face să îi ghiceşti paşii. Şi să expiri în acelaşi timp. Şi să priveşti în aceeaşi direcţie. Şi să împărtăşeşti aceeaşi vibraţie. Şi să te mişti la fel, ca şi într-o oglindă imaginară cine e cea mai frumoasă din ţară.

Dans, dans, dans.

Ne pierdem prea des în cuvinte.

- E adevărat, şopteşte oglinda. Wtf cares cine e cea mai frumoasă din ţară? Când dansezi aşa...