Letter to Sandman

Mulţumesc! Pentru aventuri pe care nu am curajul să le fac, locuri în care nu am ajuns şi poate nici nu voi ajunge vreodată, discuţii pe care îmi este teamă să le am, oameni pe care nu îndrăznesc să îi caut, fetiţe pe care nu le fac. În fine, cu persoana aceea care mă tot urmăreşte am câteva probleme, dar mă descurc.

Am o singură rugăminte, de fapt. Nu îmi mai crea scuze. Back-up cognitions&emotions. Nu îmi mai făuri vise rele cu şansele pe care le-am ratat, cu oamenii pe care i-am subestimat, cu momentele pe care le aştept demult, dar îmi este frică să le înfrunt. Strugurii la care nu ajung nu sunt întotdeauna acri. Iar eu sunt o vulpe deja mare care nu se mai lăcomeşte. Mă pot obişnui cu ideea că admir nişte struguri pe care nu îi pot avea. Am realizat asta azi, că mintea mea e mână'n'mână cu visurile şi visurile cu sistemul psihologic imunitar. Nu vreau un fals echilibru.

Aştept cu nerăbdare următorul vis, sper să fie autentic!

Fear of Punishment & Hope for Reward No Basis for Morality

"If people are good only because they fear punishment, and hope for reward, then we are a sorry lot indeed. The further the spiritual evolution of mankind advances, the more certain it seems to me that the path to genuine religiosity does not lie through the fear of life, and the fear of death, and blind faith, but through striving after rational knowledge..."
by Albert Einstein
(care, by the way, nu a fost un ateu, ci a considerat că religia fără ştiinţă nu e întreagă).

What souls may come

Demult, oamenii sfinţeau natura şi zeii lor purtau nume ciudate precum Su, Anshar, Hulbur, Nunnyunnini. Credeau că după moarte, sufletele lor cad în cer şi devin stele. Sau nori, sau lumină, fiecare după dorinţă. Şi de acolo din cer, îi călăuzesc pe cei dragi, aşa cum le-au fost alături şi în viaţă. Am observat că se plimbă mult pe cer şi au o dinamică greu de anticipat. După cum ţi-i sufletul, aşa-ţi va fi şi umbra lui pe cer. Liniştitor, îndrăzneţ, copleşitor, împrăştiat, fugărit, cuminte, caraghios, şoptit, etc. Sufletele şi divinitatea tot timpul au avut ceva în comun. Pentru că din sufletele noastre a ieşit şi tot acolo se va întoarce. Sau ele se vor întoarce la ea.

Suntem toţi făcuţi din stele, am auzit asta chiar şi pe mtv.

Şi, ca şi în viaţa pământească, sufletele pot deveni nostalgice. Atunci pot vizita, de exemplu, locul în care s-au sărutat prima dată, ca acesta, pe care l-am surprins într-o zi când veneam de la mare:

Sens şi consens în lunăplină

De multe ori creierul nostru, setat să construiască sensuri şi să ne mai şi înşele cu diverse decodări, ne oferă diverse explicaţii despre ceea ce trăim, care mai de care mai colorate şi mai iraţionale. Noi credem că suntem în control, dar uităm de our inner zombie that pushes some buttons. Mă refer la Piticul cel Mare. În general sunt o adeptă a sensului, chiar dacă e abscons. Deşi s conştientă că e probabil să văd sens unde nu este şi să nu văd sens unde este.

Deşi…în continuare nu ştiu de ce slăbesc uneori, de ce mă îngraş, de ce am coşuri, de ce n-am, de ce am atâta baftă, de ce n-am noroc nici cât o ceapă degerată, de ce n-am ochii azurii ca tata şi s as coffee gone cold, de ce mă sună toată lumea, de ce nu mă sună nimeni, de ce alţii pot şi cu p... în p... şi cu sufletu'n'rai, de ce eu nu pot, de ce am accidente, de ce n-am, de ce am succes, de ce ştiu că nu voi fi niciodată bogată, de ce mă îndrăgostesc instant, de ce nu mă îndrăgostesc oricât m-aş strădui, de ce rămân îndrăgostită în mod prostesc, de ce luna plină ne transformă în nişte rollercoaster-e emoţionale, de ce uneori în vis am trăiri mai profunde şi mai autentice decât în oricum-minunatul-cotidian, de ce iubesc aşa de mult să visez...de ce aşa şi nu altfel? Îmi place misterul acesta pe care nu îl voi afla niciodată.

"The Way that can be experienced is not true

The world that can be constructed is not true.

The Way manifests all that happens and may happen;

The world represents all that exists and may exist.

Beyond the gate of experience flows the Way,

Which is ever greater and more subtle than the world."

Sabotage, self-sabotage

Piticul preferat se întoarse către ea:
- Nu mai insista. Nu am intervenit pentru că nu m-ai lăsat. Când nu ai inspiraţie, nu scrii; şi asta „either for Cadillacs, creation or immortality”. Când simţi că nu rezonezi cu cineva, nu mai încerca. Nu degeaba nu ţi-l aminteai prea bine. Lipsea muzica. Feeling&rhyme.
- Am crezut că e o ocazie pe care o voi pierde. E drept că nu am SIMŢIT că e o ocazie.
- Când o să înveţi să îţi asculţi cu adevărat inima? Şi să nu mai mergi până în pânzele albe de dragul altora sau al căutării de senzaţii?
- Au fost semne, chiar când am plecat. Am trecut şi pe roşu când am sărit în taxi.
- Q.e.d. Trandafirii albi. Privirea aia. Şi bătăile inimii. Până şi bilanţul semestrului 1 îţi spunea să nu pleci.
- Care e graniţa între a te lăsa cuprins de flow-ul vieţii zen like şi a-ţi influenţa dirijat propriul destin? Uneori las lucrurile să se întâmple şi nu intervin prea mult. Sunt un actor al propriului meu scenariu.
- Dacă eşti conştientă şi prezentă în fiecare moment, fiecare moment e prezent în tine, zise piticul cu entuziasm.
- Adevărul e că intuiţia rareori mă înşeală.
- Vezi? Învaţă să te asculţi mai mult. Şi nu te teme de singurătate.
- Nu de singurătate mă tem mai tare. Mai degrabă de a fi blocată. În ceva ce numai aparent şi consensual nu se numeşte singurătate. Consensual eşti singur când îţi cumperi lenjerie de pat de o persoană, când îţi iei cel mai mic pepene din piaţă şi mănânci singur cea mai bună parte, când în pahar zace o singură periuţă de dinţi, etc etc. Ce mi se pare mie horror e să îţi împarţi viaţa cu cineva şi lucrul acesta să fie doar contextual şi funcţional. Strings attached.
- Ce ţi-ai notat în carneţelul de vise?
- Multe şi nimic. De exemplu...Cu cât te înstrăinezi mai tare, cu cât te înjoseşti mai mult, cu cât eşti mai umil în faţa indiferenţei sau insensibilităţii altora, cu atât ajungi mai aproape de esenţa propriei fiinţe. Se numeşte iluminare prin auto-sabotare. Experienţă procesată. Şi apropo, voiam să descifrez şi ghicitoarea de la Paul în care eu sunt uneori pisică pe un acoperiş şi deasupra cerul e plin de stele. Mă intrigă şi numărul divin al lui Fibonacci. Cum există în petalele florilor, cochiliile melcilor, in tot corpul uman…

Dream Collective

6 miliarde de oameni şi câteva tematici de vise. Aşa se ntâmplă că de multe ori s mai mulţi oameni pe un vis. Cum împărtăşim apa, aerul, oxigenul, etc, aşa împărtăşim nişte nori coloraţi care ne produc visele. Când am realizat asta, am devenit mai atentă cu ce mă contaminez psihologic, să nu îi dernajez prea tare pe colegii de vis. Segmentarea grupurilor de visători pe ce criterii se face oare? Vârstă? Interese? Sex? Background? Sentimente? Istoric? Culoare de piele? Religie?

1. Eram într-o sală mare, semăna mult cu colegiul unde a studiat Harry Potter vrăjitoria. Un maestru de ceremonii făcea onorurile. Toţi adormiţii cu unde beta ai planetei erau la coadă la vise. Scena semăna uşor şi cu o licitaţie de opere de artă. Dreaming Master Class. Cu toate astea, comportamentul oamenilor de la coadă era unul foarte decent. Pentru că erau adormiţi, ofc. Preview-ul fiecărui vis dura 2-3 secunde şi era proiectat pe o plasmă imensă. Ulterior era adjudecat celui care ridica primul mâna. Erau vise frumoase, vise urâte, coşmaruri, vise erotice, vise lucide şi toată gama. Eu am luat un vis mai urât, pe care nu îl voia nimeni. M-am ridicat şi am zis cu curaj:
– Îl visez eu pe ăsta!

2. 5 visam acelaşi vis. Nu îl dirijam eu, ci un tip cu barbă. Nu prea se ştia la asta…e o artă să visezi. Era extrem de anost şi firul epic şi peisajul. Toţi ceilalţi ne plictiseam destul de tare. Prea mult long play. Poliţist adjectiv varianta onirică. Visat în timp real. Ca un film porno, ar zice Cori, but without porn. Nu mă pot gândi la ceva mai plicticos.
- Ştii ce? Mi-l dai să-l visez eu?
- Ce bine, oricum eram în pană de idei (…ca şi cum nu ar fi fost foarte evident…)
Şi i-am pus câteva floricele roz.
Am mai adăugat o apă azurie. Fundul apei de piatră. Revelion la Alba. Drumul asigurat cu o corabie, cu Ştef la cârmă. O petrecere super amuzantă.
Sper că s-au distrat, iar eu... (pe lângă faptul că m-am bucurat să îi văd pe Toni şi pe Daci) eu trebuia să fac ceva să îi scot din starea aceea de letargie. Nu ar fi fost un vis memorabil.
- Ce vrei să te faci când o să fii mare?
- Visător.
- Există ocupaţia asta în COR?
- Pe mine mă nedumereşte altceva: o persoană care visează se numeşte visător?

În căutarea florilor

“Dubrovnik…un vis. Fenomenal, romantic. Apropo, care sunt florile tale preferate?”
M-am culcat la loc. Patul meu roz...un vis. Ce să răspund la întrebarea asta? Care să fie florile mele preferate? Jesus, habar nu am. Îmi plac toate, mai puţin cele de plastic.
Eram într-un parc, mă plimbam gândindu-mă la răspunsul autentic. Formă, miros, culoare…un mic indiciu de la care să pornesc. Două fete se plimbau cu bicicleta. Tocmai mă gândeam să răspund: margaretele. Am zâmbit, erau negre şi fericite. În copilărie, sufeream pentru că eram neagră. Una dintre ele a făcut un salt şi părul i s-a transformat într-un buchet mare de flori. A aterizat pe buchet şi a continuat să meargă; ca şi pe role, dar pe buchet; pe cap. Buchetul era o aglomeraţie de flori albe, roz, hollywood cherise, fuchsia, fandango…De la alb la mov.
M-am distrat aşa de bine! Răspunsul mi-a venit în minte:

-Îmi plac toate, mai puţin cele de plastic.

Soulfeedin'

Recunosc că am mai şi uitat. Nu întotdeauna ne ţinem de bunele obiceiuri. E aşa plictisitor să fii organizat…parcă lucrurile nu mai au aceeaşi savoare.

Ne-am întâlnit într-o sală barocă. Erau printuri colorate pe pereţi; ca rochiţele billabong. Ne-am privit ca şi atunci când, într-o secundă, te uiţi în sufletul cuiva şi ştii. Ştii că poţi să faci următorul pas cu încredere. Cuvintele? A nu, nu au existat. Uneori strică tot.

Asculţi ritmul, chiar dacă e linişte totală. Fiecare întâlnire are un ritm. Aşa rezonăm cu toţii, pe o muzică numai de noi cunoscută. Sau nici măcar. Unii o căută toată viaţa. Într-un trib din Africa, o femeie îşi dă seama că e însărcinată. Le ia pe prietenele ei şi se retrag… nu, nu la mall. Stau în linişte, se roagă, meditează, fiecare încearcă să intre pe vibeul sufletului viitorului bebeluş. Se zice că fiecare suflet are o muzică proprie, ca o amprentă unică. Prima femeie care se prinde începe să intoneze. Şi toate prietenele încep să cânte împreună cu ea, până învaţă pe dinafară cântecelul. Ulterior se întorc la viaţa de zi cu zi; sex in the city varianta mozambicană. Ce e şi mai frumos este că bebeluşul va şti toată viaţa care e piesa lui. Nu trebuie să mai treacă prin profunde căutări. Să devină cel ce este. Pentru că va şti. Magical simplicity. Şi va fi scutit la înmormântare de fanfarele tânguitoare şi bocitoarele angajate. Va suna tot melodia lui. Cu adevărat mişcător. Şi inspirant.

După cum spuneam, nu am zis nici un cuvânt. Şi continuarea a fost mai mult senzorială decât epică. Un dans perfect sincron, nu m-a călcat deloc pe picioare. Un dans fără muzică, un dans interior, care te face să îi ghiceşti paşii. Şi să expiri în acelaşi timp. Şi să priveşti în aceeaşi direcţie. Şi să împărtăşeşti aceeaşi vibraţie. Şi să te mişti la fel, ca şi într-o oglindă imaginară cine e cea mai frumoasă din ţară.

Dans, dans, dans.

Ne pierdem prea des în cuvinte.

- E adevărat, şopteşte oglinda. Wtf cares cine e cea mai frumoasă din ţară? Când dansezi aşa...

Set your mind on things above sau cum să nu ne mai holbăm la paharul vieţii...

Jumătate plin, jumătate gol. 3 sferturi gol, un sfert plin. Două picături de apă într-un pahar. Se zice că trebui să priveşti din sus paharul, să vezi din perspectivă, două picături pot părea un sfert. Atâtea am tot auzi despre paharul ăsta...
- Mi s-a umplut paharul...Nu mai suport!
sau
- Când ţi se umple paharul, nu mai ştii ce faci!
Păi nu e bine să fie plin? Nu prea înţeleg... Nu e ideea că trebuie să priveşti jumătatea plină a paharului?
Cine ne umple paharul? Dumnezeu? Sau noi înşine? Sau ceilalţi care sunt preocupaţi să moară şi capra vecinului? Sau cei dragi care ne oferă dragostea şi suportul lor?
Atâta stăm cu ochii pe pahar..."Cred că sunt la jumătate"; "Cred că sunt la 70%" Suntem ca într-un episod din south park:
- Trebuie să avem grijă de copiii noştri, înainte de toate!
- Ăă...Unde sunt copiii?
Deci da, la jumătate cu ce? 70% cu ce? What do we state for? Care e misiunea noastră? Pentru ce ne trezim mâine dimineaţă (e luni..yaac)?
În loc să privim de sus paharul, mai privim ÎN SUS. Eu aşa zic, mai lăsăm comparaţia socială la o parte. Şi poate o să ne vină vreo (altă) idee.

Pimp my rights - o întâmplare cu pitici

Le place să stea în frigider. So I've heard. Nu aş băga mâna în foc însă.
Era o seară friguroasă. Trebuia să fii foarte motivat să ieşi din casă. Deşi iulie. Deşi încălzirea globală e în toi. Poate că se topeşte calota glaciară şi se face tot mai frig din cauza ei. Gheaţa veche de milioane de ani; gheaţa albastră; albastră de bătrâneţe ca şi Perito Moreno.

Cutia congelatorului e goală, iar frigiderul nu răceşte suficient. Deschid uşa să pun supa de ce-mai-găseşti-seara-la-nouă-în-piaţă. Dadaism culinar, zice Paul.

Stă foarte mic într-un colţ, e pierdut acolo ca şi un pitic într-un car cu fân. Cine să îl vadă? Dar să îl mai bage şi în seamă? Am oprit frigiderul data trecută, când am fost plecată 3 săptămâni. Nu m-am gândit la mica făptură. Atunci a început downfall-ul.

Oricum, am vrut să îl ajut aseară, dar nu ştiam cum. Am apăsat un buton roşu. Nu a explodat nimic, asta se întâmplă în filme. Brusc însă, s-a oprit frigierul. În loc să îl ajut, l-am lăsat şi fără puţinul avut. Îi era mult mai cald.

Fiecare pitic are "piticul" lui. Unuia îi place căldura şi stă în fierul de călcat, altuia muzica şi stă în boxă. Sau în ipod, dacă vrea pe afară. Mai sunt şi piticii fashion victims. Ei trăiesc ca şi moliile în dulap. Nu există nici Raid contra acestor pitici, am tot căutat la Cora. Sau sunt cei anorexici. Unii nu sunt serioşi, îi vezi de la început. E ca şi atunci când baleiezi tv-ul şi găseşti un film cu o detectivă cu silicoane imense. ŞTII că nu e un film poliţist.

- Puzzona, piticii stau peste tot!

- Ce să zic...Bine că le ştii tu pe toate (râde, sperând să nu se audă în telefon)

- Dacă îţi zic. Este unul şi în telefon, de exemplu. Îmi place mult cum râzi!

- În telefon? Mi se părea mie că am văzut ceva. Dar nu l-am luat în seamă...

- Păi aia e marea greşeală pe care o facem cu toţii. Nu îi luăm în seamă...Îi neglijăm, îi azvârlim, îi şi călcăm uneori când ne grăbim la serviciu.

- Da' eu nu mă grăbesc...Tot pe la 12 ajung...Crecă cel din telefon se hrăneşte cu rezonanţa energetică din vocile noastre. Cu cât e mai aprinsă conversaţia cu atât îi lucesc mai tare ochii.

- Da, aşa fac când sunt fericiţi. Mai zi-mi despre tine!

Şi am zis. Piticul mă fixa cu ochii scânteietori.

Oricum, ideea e că am rezolvat până la urmă cu frigiderul şi am observat, într-un târziu, că există un buton închis-deschis. Lucrurile sunt aşa de simple uneori. Ca o placă de întins părul. On/Off.

- Vreau să am grijă de toţi piticii mei. Au şi ei drepturile lor. Unii poate nu-s dintre cei mai sfinţi, e drept. Win some, lose some... Voi avea şi alţii noi cu certitudine. Dar toţi, cu ochii lor aprinşi, stau cocoţaţi pe amintiri, frânturi de conversaţii, poveşti neîmplinite, visuri sparte în cioburi mici şi colorate, reunite ulterior caleidoscopic, râsete, păţanii, revelaţii, tot felul...de la alb la negru, de la alb la integru. Mai demult, acum mai bine de 2 ani, mi-am făcut o promisiune. Am transformat o frază hedonistică într-un leac împotriva orgoliului. Nu să-mi trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, ci să mă comport cu ceilalţi ca şi cum ziua lor ar fi ultima. Că uneori se întâmplă să dispară. Fără să te aştepţi; la fel cum se întâmplă să îţi găseşti piticul leorcă în frigider. Ironic, ca şi tristeţea unui clovn.

Apus sau n-a pus?

- Când credeam că pământul e plan unde ne imaginam că merge soarele?
- Sigur, pe sub pământ, unde îl ţine ascuns Balor până se lăfăie şi luna printre stele.
- Chiar? Cine? Şi lumea chiar credea asta?
- Pff..Bunicul lui. Da, credeau şi în Czernobog.
- Şi se urcau oare în copaci înalţi să vadă lumea? Ca Patrick Watson?
- În mod sigur, mai ales metaforic.
- Eu m-aş fi gândit probabil că în fiecare zi apare alt soare. "It's a new dawn, it's a new day, it's a new sun for me..."(cântă, ce bine ar fi dacă ar tăcea...). Cum altfel, dacă într-o zi a apus la un capăt?
- Şi nici măcar nu eşti blondă...(zâmbeşte larg)
- Da' s atât de fericită! (râde mult, ca şi cum s-ar fi terminat un banc)

"Your life is your life, know it while you have it
You are marvelous
The Gods wait to delight
in
you"

Locul unde ajung ciorapii desperecheaţi

-Unde am pus oare ciorapul ăla negru scurt, cu dantelă pe margini?..Măi să fie...Eram sigură că l-am pus aici.

-Despre ce ciorapi vorbeşti? Eşti sigură?

-Ciorapii ăia la set, din Italia, de care ţi-ai luat şi tu. Da, s sigură cum naiba...doar nu-s chiar aşa dusă.

-Ei...

Dispar uneori fără urmă ciorapii. Curios, chiar când îi scoţi din maşina de spălat îţi dai seama că e doar unul. Te gândeşti că tre să fie acolo sau dacă nu în coşul de rufe. Sau în dulap, la locul lui. Poate ai spălat doar unul din greşeală. Caraghios este că trece mult timp şi noi uităm de bietul ciorap desperecheat. Peste lungi perioade îi aruncăm la gunoi pe cel rămas în urmă. Că doar ce am mai putea face cu ciorapul trist şi singuratic? Se zice că cel mai greu este pentru cei ce rămân în urmă, nu pentru cel care dispare.

Universul însă funcţionează după nişte reguli şi, undeva, este un loc plin de dulapuri, cutii, podele, catwalkuri, pantofi, cercei, inele, mărgele, 4 ace, clame de păr şi multe multe lucruşoare. În locul ăsta se retrag toate lucrurile pe care le folosim noi în lupta cu cronometrul, cu proiectele, cu contractele, facturile, BO-urile, OP-urile şi alte prescurtări incomprehensibile pentru lumea-accesoriilor-sătule-de-bălmăjelile-noastre. Şi acolo ajung cei mai curajoşi. Îşi asumă chiar riscul de a ajunge nespălaţi. Dar libertatea are preţul ei şi "they have a dream".

Oricum, le e foarte bine acolo unde sunt, aşteaptă cuminţi să vină şi perechea lor, dacă au. Nu toţi au. De exemplu, la mărgele e mai greu. Cele curajoase trebuie să prindă un moment în care se rupe şiragul şi doar atunci pot evada. Încă mai păstrează o urmă diafană de parfum când ajung la locul-unde-ajung-ciorapii-desperecheaţi. Mai compensează pentru ciorapii mai grăbiţi...

Încerc să îmi imaginez cum arată o scenă de regăsire între doi ciorapi desperecheaţi (nu îmi amintesc să mai fi scris cuvântul ăsta vreodată; dar nu îmi amintesc nici că purtam blugii invers pe când eram studentă). Se îmbrăţişează? Sau există o perioadă de răceală, de reproşuri? Cel rămas încearcă să ajungă şi el din urmă stadiul de dezvoltare spirituală a celui curajos? Îi e frică de eşec? Se simte depăşit? Dar cel mai curajos? Care a visat toată perioada asta la marea reîntâlnire? Şi îl vede pe celălalt mai prăfuit, mai jecmănit decât se aştepta? Se face că nu s-a întâmplat nimic? Reuşeşte să îşi ascundă dezamăgirea?

Ei...astea-s întrebări stupide de oameni. Crezi că ciorapii îşi fac aşa multe probleme despre cât de jumătate le este jumătatea? Cum arată materialul? Da' de unde...ei se distrează aşa frumos în locul-unde-ajung-ciorapii-desperecheaţi! şi vinerea seara şi uneori, când îi ţine, chiar şi sâmbăta, se dau pe catwalk unul lângă altul, gălăgioşi şi fericiţi, ca nişte bule de prosecco!

O poveste harukiană de-a privitul prin pereţi

Azi m-am întors acasă pe seară, cu multe plimbări şi chicote la activ; am zărit de departe ferestrele apartamentului. Dacă aş fi putut privi prin pereţi şi nu ar fi doar un exerciţiu sf-istic pe care îl fac uneori, aş fi văzut lampa, dulapurile, cărţile, diversele mărunţişuri ce zac pe jos fără-să-mai-spere-că-le-voi-găsi-vreodată-locul şi alte necuvântătoare cu care împărtăşesc momentele casnice.

Mi-am amintit o poveste dintr-o carte a lui murakami - Iubita mea, Sputnik. Unul dintre personajele principale, o doamna distinsă, îşi vopsea tot timpul părul. Albise complet în tinereţe. Povestea ei e cea care mi-a venit în minte azi: Studia pianul în Franţa şi o vacanţă şi-a petrecut-o singură, într-un oraş elveţian la ceva festival. Acolo şi-a petrecut timpul în cel mai plăcut mod, savurând fiecare moment. A cunoscut şi un domn spaniol cu care a ieşit la masă şi care s-a dovedit a avea stofă de stalker. A devenit insistent şi o urmărea. Seara îi suna telefonul si nu era nimeni la celălalt capăt al firului. Sună a filme americane până aici, dar vă va surprinde în cel mai harukian stil.

Deşi la început îi plăcuse mult oraşul, la un moment dat, fără să se întâmple ceva anume, a început să îl considere îngust şi neprietenos. Parcă nimic nu mai avea farmec muzica, mâncarea, oamenii.

Într-o zi, rătăcind prin oraş, intră în parc şi rememorează amintiri mai vechi, de când era copil. I se face o poftă nebună să se dea o tură în roata cea mare. Îşi cumpără un bilet şi tipul de la bilete îi zice că e ultima tură. Ea se mulţumeşte cu atât şi se urcă. Se vedea de acolo dealul unde era apartamentul ei şi jocul propus era să îl repereze, din mişcare. Avea un binoclu în poşetă, uitat de la festival. Zis şi făcut, tot nu îi iese însă treaba cu reperatul şi vine momentul când trebuie să se dea jos. Dar îşi dă seama că era încuiată în cabina roţii, tipul o uitase acolo. Vrea să strige după ajutor dar parcul se golise, ca prin farmec, de toată mulţimea gălăgioasă. Roata se învârtea în continuare lent şi s-a oprit cu zgomot în punctul cel mai de sus. Fix acolo. Suficient de ciudat şi până aici. Având atâta timp de petrecut până dimineaţa, când o va găsi cineva, fata îşi caută cu binoclul apartamentul. Cu succes de data asta. Şi se gândeşte ce fain ar fi să se sune, să continue scrisoarea de pe masă...sau măcar să o poată citi.

A scris un bilet cu vă rog ajutaţi-mă sunt blocată în roata cea mare.

Nimic.

Adoarme într-un final, mulţumită că nu îi era frig, foame, sete şi nu avea nevoie să meargă la toaletă. girl's stuff. Asta chiar ar fi fost o problemă. Se străduia să gândească pozitiv: mâine totul va fi istorie şi voi râde pe tema asta.

Se trezeşte pe la miezul nopţii şi după ce se dezmeticeşte mai face o tură cu binoclul prin oraş. Iată şi apartamentul ei. E lumină? Cum aşa...era sigură că o închisese.

Pe patul ei...era un bărbat gol. Îi putea vedea detaliile...anatomice (asta a fost singura parte care m-a amuzat că totul i se părea uriaş - era japoneză, reperele ei erau mititele). Era tipul care o urmărea. La un moment dat apare în cameră şi o femeie. Bărbatul începe să o dezbrace şi să o atingă în diverse moduri care i se păreau groteşti. Femeia era EA. Ea EA. EA făcea dragoste cu bărbatul acela.

A leşinat. S-a trezit la spital. Albise complet. În noaptea aceea persoana ei s-a scindat. Jumătate tu, jumătate nu.

Şi peste ani simţea că jumătate din ea a trecut dincolo luând cu ea părul negru, dorinţa sexuală, menstruaţia şi dorinţa de a trăi. În roata aceea mare din Elveţia s-a rupt în două, dintr-un motiv necunoscut. De cealaltă jumătate o desparte ceva fin, ca suprafaţa limpede a unei oglinzi.

"Şi totuşi nu am să răzbesc niciodată de partea cealaltă. Niciodată...De fapt poate avem şansa de a ne reîntâlni şi de a redeveni una. Rămâne totuşi o problemă fundamentală: de care parte a oglinzii sunt eu, cea adevărată?"

Despre copii şi îngeri

Copiii, în pântecul mamei, ştiu toate secretele universului. Dar, înainte de naştere, vine un înger, le pune degetul pe gură şi ei uită totul. Ca amintire a cunoaşterii lor pierdute, unii dintre ei au o urmă pe bărbie. E urma îngerului. Nu toţi au, nu te simţi mai neglijat dacă nu ai. Toţi copii sunt binecuvântaţi.

-Ne aducem aminte într-o zi tot ce ştiam?

-Cine ştie? Poate…

-Şi când ne amintim, vom şti că sunt secretele universului?

-Uneori, dacă vedem semnele...se zice că sunt peste tot.

-În vis?

-Mai degrabă...

Once upon a bubble

Ne plac surprizele, mai puţin cele pe care nu le-am visat. Ne plac aventurile, mai puţin când nu ştim unde duce drumul. Ne plac petrecerile, mai puţin când nu cunoaştem pe nimeni. Ne place să dormim, mai puţin când visăm urât. Ne place să facem diverse sporturi, mai puţin cele la care nu suntem buni. Ne plac cărările, mai puţin cele la care nu le vedem capătul. Cadrul 1: iezii se joacă fericiţi. Cadrul 2: lupul bate la uşă. Cadrul 3: iedul cel mare e în gura lupului. Fratele cel mare nu mai umple scena. Toate se întâmplă pe fwd şi nu mai poţi opri torentul. Ce bine ar fi fost dacă aş fi fost mai atentă, mai precaută, mai puţin înfumurată, dacă aş fi mers cu 80, dacă l-aş fi ascultat mai bine, dacă aş fi lăsat ego-ul la o parte, dacă nu m-aş fi înfuriat aşa, dacă n-aş fi fost aşa de bleagă, dacă n-aş fi crezut chiar tot, dacă n-aş fi zis prostia aia, dacă aş fi fumat mai puţin....dacă aş fi ştiut dinainte (…)…Ce bine ar fi fost DACĂ! Dar ce bine e CĂ!

Ce bine CĂ m-am oprit ACASĂ şi nu m-am dus cu Gauguin! Blogul e chiar mai în vârstă ca mine!

This bubbles didn't breakin the air!

Noaptea de sânziene

Iată că mi-am înfrânat pofta de a cutreiera pădurile din braşov şi de a-mi pierde maşina ca să recreez scene eliadiene. şi, după o seară liniştită în familia extinsă, m-am culcat uitând total să arunc nu ştiu ce buchet de flori pe casă.

Am visat că eram pe o stradă cu mulţi oameni. Nu erau speriaţi sau răzvrătiţi, ci împăcaţi şi trişti. Începuseră să dea foc la case, maşini, tot ce era material. Într-un fel mă bucuram că în loc de asfalt făcuseră să curgă un râu; nu era prea adânc. Voiam să plec de acolo, nu ştiam de ce sau unde mă duc. Un domn cu mustaţă a scos un pistol şi a început să împuşte oameni. Aceştia nu fugeau, ci primeau gloanţele ca şi cum li s-ar fi cuvenit sau ca şi cum erau destinul lor în faţa căruia se plecau. Maşina mea era cam în flăcări aşa că m-am întins pe jos şi am închis ochii. Lângă mine, un domn cu plete şi barbă construia un canoe din carton, ca şi cutiile de la ikea. Când a fost gata şi se pregătea să plece, am sărit şi eu în barcă, să nu mă mai poată refuza. S-a uitat urât prima dată, ştiam că nu mă vrea în barca lui pentru că îl încetinesc. Dar am făcut o echipă grozavă vâslind pe fostul bulevard şi domnul s-a întristat când a trebuit să mă lase la o răscruce. Ce căutam acolo, nu ştiu. Probabil că mă duceam, ca orice om, ACASĂ. El a rămas singur în barcă, m-a urmărit cu privirea sperând că poate mă voi întoarce şi a plecat mai departe. Era Gauguin (asta am ştiut pur şi simplu, ştii cum se întâmplă în vise). Poate şi el mergea acasă. La MAISON DU PLAISIR. Asta a fost oare înainte sau după "De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?"?

"Tu crezi că, în zilele noastre, o maşină poate dispărea fără s-o fi furat cineva, se poate topi în nevăzut, fără să lase nici un fel de urmă?" Eu cred că da. Şi de dimineaţă mi-a amintit asta bolboroseala roboţelului meu lăsat singur la cluj; la 8 şi ceva de data asta.

The Aliens

you may not believe it
but there are people
who go through life with
very little
friction or
distress.

they dress well, eat
well, sleep well.
they are contented with
their family
life.

they have moments of
grief
but all in all
they are undisturbed and often feel
very good.

and when they die
it is an easy
death, usually in their
sleep.

you may not believe it but such people do
exist.

but I am not one of
them.

oh no, I am not one
of them,
I am not even near
to being
one of them but they are
there and I am
here.

Charles Bukowski

Les robots sont gentils - o poveste de 22 iunie

Dormeam cu poftă, ca şi atunci când ŞTII că mai ai puţin şi trebuie te trezeşti. Savurarea ultimelor reprize ale visului, încercarea să îi prinzi finalul…aşteptat. M-am întins cât am putut de bine şi ştii şi tu ce plăcut este, nu s-au inventat cuvinte pentru asta. Îmi sună de obicei două ceasuri, deşi nu am probleme să mă trezesc. Dar, cum trăim în epoca omniprezenţei, e grav dacă se întâmplă ceva şi nu ajungi la o întâlnire. Nu e că te mai întâlneşti tu cu nu ştiu cine prin pădure sau la pescuit. Aşa că am o alarmă principală şi una secundară, de back-up, pusă la 10 minute distanţă. Cum ar fi…ghinion dacă nu sună primul, mai dorm 10 minute în plus. Cu toate astea, nucleus accumbens trimitea intre timp semnale la neocortex şi poftim, am deschis ochii înaintea ceasului. Mă gândesc cu drag într-un fel că mai am de dormit. Iată însă că încep să aud nişte sunete neinteligibile ca de roboţel extraterestru în cabina motoarelor de pe star trek. hmm…ce sonerie mai au şi vecinii. Ce s-a nâmplat cu clasicul ţâr ţâr. Bolboroseala roboţească nu se dădea oprită însă. Mă ridic, într-un final, şi îmi îndrept pijamalele teleghidate către uşă. Sunetul venea de peste tot…din dulapurile ticsite de haine, din grămezile de pantofi aruncate prin hol, din rucsacul de laptop…până şi din placa de păr. Se opreşte brusc, fără vreun succes pentru mine. Verific tvul, ipodul, boxele, telefoanele, nimic nu ar fi putut scoate sunetul acela. Am conchis fără să mă obosesc prea tare: poate extratereştrii şi-au amintit că e ziua mea. Şi m-am culcat la loc. Nu ştiu dacă mă CREZI, oricum plouă afară cu găleata.Iată că am şi primit cadou – mai pe seară, de la necs – roboţelul care tot încerca să se bage în seamă de dimineaţă. Stai scumpule, că îţi pune mama ghislain poirier şi te poţi da pe calu’cu’mânere în ritmul muzicii, nu te juca aşa pe sec!

Bubbles

Nu pentru că se poartă, nu pentru că stau prea puţin în cluj şi aş vrea să mai afle lumea despre mine, nu pentru că vreau să mă dau mare, nu pentru că am imaginaţie, nu pentru ego, orgoliu sau altele, nu pentru farmecul lucrurilor plictisitoare, nu pentru că m-aş simţi alone with everybody...ci...pentru că..de fapt mai degrabă post-alegere mi-am dat seama de fapt de ce am ales să îmi fac blog şi să aleg numele acesta. eu cred mult în asta. că uneori avem o sclipire şi pentru o fracţiune de secundă putem spune, scrie sau face lucruri premonitorii. uneori le înţelegem semnificaţia după un minut, o oră sau un an. sau uneori simţim că am luat deja o decizie fără să ştim dinainte alternativele. fiecare avem semnele noastre. nu zic că trebuie să stăm cu ochii'n'patru şi să le vânăm, ci doar să fim PREZENŢI şi CONŞTIENŢI. şi să le observăm.

aşa că voi porni cu definiţia, vivat wikipedia, vivat professores...Semper sint in flore (relaxaţi-vă nu voi aminti nimic de Vivant omnes virgines:-)):
"A soap bubble is a very thin film of soap water.[...] They have a colorful surface. Soap bubbles do not last very long. SOMETIMES THEY BREAK IN THE AIR. When they touch something else, they usually break [...]"

nu vreau să las bulele să atingă problemele zilnice, emailurile, telefoanele, rapoartele, micile dezamăgiri, bucuriile superficiale, etc. şi să le pierd. am pierdut multe. şi nu există două bule la fel, deşi aparent poţi zări unele identice. de aia!

şi vreau să fie o armată..unde-s doi puterea creşte! şi nu în ultimul rând...the more the merrier!