Idle Road of Chit Chat

Paris. Periferie. Sau Conceptul de Paris. Eu, Ioana, o fostă colegă de facultate fără chip şi un băiat brunet. El e cel care e mai nou în peisaj şi mă tot întreabă:
- Să nu îmi zici că tu nu înjuri şi nu vorbeşti urât…Ioana aşa zice.
- Aa…nu ştiu…rareori…
- Te prefaci sau ce? Eşti inhibată? Pocăită?
- Este o filozofie pe care o am de fapt. Tot ceea ce sunt şi fac eu are o armonie, un vibe şi un drum. Dacă mă abat într-un mod cu polaritate negativă, pot să primesc semnale negative. Şi nu mai am calea liberă. Înţelegi?
- Drum, armonie…procesez. eu înjur, sunt uneori încrâncenat şi când mă îmbăt sunt cu totul alt om.
- „Ce este omul, dacă stai să te gândeşti, în afară de o maşină alcătuită cu o excepţională minuţiozitate şi ingeniozitate, care are rolul de a transforma, cu o infinită dibăcie, vinul roşu de Shiraz în urină?”
- …parcă prefer varianta românească cu picătura de sânge care vorbeşte. Zi mai departe.
- Păi mi-e teamă să nu îmi contaminez kharma, dharma, sau ce o fi. Stric echilibrul şi ulterior aşa greu îmi e să îl refac. Tot ceea ce fac, spun, gândesc parcă se aşează de o parte şi de alta a drumului. E o limită de toleranţă, dar încă nu am ajuns să fiu exact pe mijloc.
- „Ştiam această lume, efemeră ca o rouă, şi totuşi…”