Ceva a căzut din cer fix pe copacul pe lângă care treceam împreună cu un cunoscut (dar nu pentru mine). Pentru el însemna ceva obiectul acela. Mă aşez jos şi întreb: - Crezi în coincidenţe?
El se uită lung şi lasă să treacă câteva secunde. Continui, din nerăbdarea de a spune, nu de a umple goluri.
- Adică ce probabilitate este să cadă obiectul acesta fix aici…când sunt atâţia copaci în pădure? Dacă îi numărăm pe toţi şi chiar calculăm matematic probabilitatea, ne vom speria.
El tace în continuare, dar eu ştiu că se gândeşte la ce mă gândesc şi eu. Şi continui să îi povestesc: - Uite, de exemplu, eu când eram mică fratele meu era la joacă şi m-a chemat şi era puţin trist şi mi-a zis că ce e şi cu viaţa şi moartea asta de toată lumea vorbeşte despre ele ca şi cum ar împărţi lucrurile în albe şi negre sau început şi sfârşit. De parcă n-ar exista amândouă, în acelaşi timp, peste tot.
În mintea mea scena de derula şi fratele meu era o maimuţă neagră cu o coadă curbată şi zglobie. Se juca cu alte maimuţe negre într-o piaţă. O piaţă dintr-un oraş cu maimuţe negre. El murise în ziua aceea într-un accident, dar scena principală era cea în care el se juca. Şi atunci realizez că şi eu trebuie să fiu o maimuţă neagră, cu o coadă curbată. Şi încep să râd şi mă trezesc şi găsesc ciorapii cu care adormisem în picioare împăturiţi, pe o margine de pat. Şi nu mai pot da nici din coadă... Niciodată nu mi-au plăcut prea tare duminicile.
