Îmi găsesc locul, mă aşez fericită că nu am nici un obiectiv concret în următoarele 5 ore şi deschid Johnny Panic şi Biblia Viselor, trecută de jumătate. Citesc puţin şi trenul pleacă timid dar sigur, ca omul de tinichea în căutarea sufletului.Tot timpul mi s-a părut fascinant că sub acelaşi acoperiş sunt atâţia oameni diferiţi, din toate categoriile sociale, care par a merge în aceeaşi direcţie. Când eram mică mă uitam pe fereastră la oamenii care coborau şi mă aşteptam să plece împreună. UNDEVA. Poate într-o sală de aşteptare pentru o altă destinaţie.
Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna când călătoresc singură tresar speriată când porneşte trenul. Pentru o fracţiune de secundă mă sperii că sunt în alt tren, cu o altă destinaţie şi întotdeauna întreb: „Acesta este trenul de Cluj, nu?”. Invariabil, răspunsul sosit este „Da”, însoţit de un zâmbet îngăduitor sau ironic. Ce o să fac dacă cineva îmi va răspunde: „Cluj? Nuuu, prima şi singura oprire e în Sndjfgzjdftzdtcd”.
