LOST, where I belong

Piticul zice: "Presiunea asta pe care o simt în piept se va transforma în aripi şi va zbura cu pescăruşul johnatan livingstone."

Piticul zice: "Şi va rămâne doar the sweet sadness, ocupând vesel tot spaţiul. Până când în locul cu pricina va creşte altceva. Principiul vaselor comunicante? Cu ce să sper să fie atunci? Simt că va reveni acelaşi lucru, ca o tumoră la care nu îi înlături cauza."

Piticul zice: "Ma simt ca o barcă mică legată la mal cu un lanţ prea mare".

Şi piticul mai zice: "Pe masă e un măr „johnatan”. Cu puţină otravă pe partea nevăzută de soare. Crescută insidios, cum cresc toate fricile în timpul iernii."

Dalai Lama zice: "Take into account that great love and great achivements involve great risks."

Piticul întreabă: "Şi dacă primăvara asta se luptă azi să vină, fără mult succes, deşi, după toate standardele, are toate drepturile, noi cum să ne comportăm? Din nou, cuvintele pot strica tot, cum putem pune o stare în cuvinte, în sunete, în litere…? nişte invenţii contextuale pentru sentimente pe care vrem să le îngropăm sau, dimpotrivă, să le scoatem la lumină, la verdele ce n-a venit încă."

Piticul cântă: "The path from the palm of my hand leads me to brighter days."

Who’s riding this train?

Îmi găsesc locul, mă aşez fericită că nu am nici un obiectiv concret în următoarele 5 ore şi deschid Johnny Panic şi Biblia Viselor, trecută de jumătate. Citesc puţin şi trenul pleacă timid dar sigur, ca omul de tinichea în căutarea sufletului.
Tot timpul mi s-a părut fascinant că sub acelaşi acoperiş sunt atâţia oameni diferiţi, din toate categoriile sociale, care par a merge în aceeaşi direcţie. Când eram mică mă uitam pe fereastră la oamenii care coborau şi mă aşteptam să plece împreună. UNDEVA. Poate într-o sală de aşteptare pentru o altă destinaţie.
Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna când călătoresc singură tresar speriată când porneşte trenul. Pentru o fracţiune de secundă mă sperii că sunt în alt tren, cu o altă destinaţie şi întotdeauna întreb: „Acesta este trenul de Cluj, nu?”. Invariabil, răspunsul sosit este „Da”, însoţit de un zâmbet îngăduitor sau ironic. Ce o să fac dacă cineva îmi va răspunde: „Cluj? Nuuu, prima şi singura oprire e în Sndjfgzjdftzdtcd”.

Nothing left to die

There's nothing to mourn about death any more than there is to mourn about the growing of a flower. What is terrible is not death but the lives people live or don't live up until their death. They don't honor their own lives, they piss on their lives. They shit them away. Dumb fuckers. They concentrate too much on fucking, movies, money, family, fucking. Their minds are full of cotton. They swallow God without thinking, they swallow country without thinking. Soon they forget how to think, they let others think for them. Their brains are stuffed with cotton. They look ugly, they talk ugly, they walk ugly. Play them the great music of the centuries and they can't hear it. Most people's deaths are a sham. There's nothing left to die.

By Charles Bukowski - The Captain Is Out to Lunch and the Sailors Have Taken Over the Ship

Amor 77

Şi după ce fac tot ceea ce fac, se scoală, se spală, îşi dau cu talc, se parfumează, se piaptănă, se îmbracă, şi aşa, treptat, redevin ceea ce nu sunt.

By Julio Cortazar

Primăvara soarta se uită în altă parte

Chiar când ajungi la capăt cu închisul fermoarului şi te pregăteşti să ieşi. Mişcarea e smooth, pare aşa simplă şi crezi că eşti pe calea cea bună. Dai să ieşi, să te bucuri de soare. Dar nu, fermoarul de fapt era închis prost, o parte e mult mai jos decât cealaltă…încerci să-l repari, să potriveşti dinţişorii aceia fini cum ar fi trebuit să fie. Dar nu are cum să îţi iasă şi ştii asta. E ca şi cum ai căuta cuvântul google pe google. Nu are ce să îţi dea altceva decât este:
Un alt fermoar stricat...

Chiar când postează Gabri pe facebook: “Do not fear mistakes. There are none” (Miles Davis).

People as books. On wax.

Despre unele auzi, îţi povestesc prietenii, le cauţi, dar nu le găseşti niciodată.
La unele apuci să le citeşti doar prefaţa, să îţi placă enorm şi să le cauţi apoi tot timpul prin librării şi anticariate.
Altele zac în bibliotecă câţiva ani până să le descoperi.
Unele sunt pentru adolescenţă şi rămân acolo. Te bucuri să le mai vezi dar poţi trăi la fel de bine şi fără.
S şi cărţi by default şi pe care nu le apreciezi întotdeauna. Lectură obligatorie, pe care o citeşti că trebuie, gen familie.
Pe unele le cumperi că dau bine în bibliotecă. Coperţi colorate, cartonate, dichisite, nume cu impact pentru care te invidiază orice musafir.
S persoane care citesc doar autori străini. Patul lui Procust e doar un pat mai ciudat. S genul care ar lucra doar în multinaţionale şi visează să se mărite Kundera, Sabato, Barnes, Fante, Vonnegut sau Suskind.
Mai sunt şi cărţi ciudate pe care le citeşti cu o savoare clinică, ai mixed feelings dar NU te poţi opri. Până la un moment dat când chiar simţi că nu mai poţi citi nici măcar o singură pagină în plus. Aşa am păţit eu cu Chuck Palahniuk.
S unele pe care nu le înţelegi niciodată, oricât te-ai documenta şi ai aştepta. Deci lasă-te.
Unele sunt MAGICE ca Rushdie, Marquez, Murakami, le citim pe nerăsuflate, ne fac sătui de Mănăştur, Mărăşti, Militari, am vrea să ne îndrăgostim pe bucăţi printr-o gaură de cearşaf, să ne ridicăm la cer în timp ce întindem rufele la uscat, să nu avem vârstă ca Melchior, să găsim iluminarea într-o fântână, să vorbim cu pisicile. Îşi fac treaba, te inspiră şi pleacă. Ne fac să dorim să ne luăm lumea în cap şi să căutăm un nou început. Punct şi de la capăt, Inspir3d knows better.
Unele sunt scabroase, decadente, Femei, South of no Nord’s, dar ascund sensibilităţi nebănuite. Bukowski & his blue bird. Still, Who’d wanna be such an asshole?
S unele care dispar brusc şi pentru totdeauna, ca şi cele din biblioteca din Alexandria.
Unele sunt promiţătoare, cu titluri atractive gen 7, 4, 3 căi de a deveni toţi LA FEL, Iluminarea pentru proşti, Idiot’s guide of working with humans sau, mai rău, Cartea care îţi va schimba viaţa – ask Miroo bout that. Btw, conceptul foto îi aparţine:)
Şi de ce să nu abordăm şi subiectul lungimii? Unele cărţi s scurte, minunate şi consistente, ca Franny&Zooey, altele sunt scurte că nu mai au nimic de zis. De unele s doar coperţile, au pagini albe goale înăuntru ca şi cea cu Ce ştiu bărbaţii despre femei. Mai s şi cele lungi şi minunate, gen Midnight’s Children, American Gods, Sărbătoarea Ţapului, Nothing to be frightened of, iar altele s lungi şi absolut degeaba.
Unele s siropoase, cheesy şi deşirate, le citeşti şi simţi cum PIERZI timpul. Sophie Kinsella, exact la ea mă gândeam.
Mai sunt unele de care nu ştii, dar ar fi insightful.
Sau cele pe te-ar întregi, te-ar face un om mai bun, mai complet, mai fericit, pe care le-ai citi forever, dar nu le poţi citi acasă din cauza regulilor de la bibliotecă. Să savurezi cu adevărat o carte într-o sală de lectură – this is what I call a challenge.
Unele care îţi plac atât de tare încât nu le citeşti sfârşitul. Anca e singura din lume care poate face asta.
Totuşi, te întrebi uneori cum au câte unii timp să citească atâta? Gen Denisa şi Raftul ei.
S cărţi pe care le consideri irepetabile, iar ulterior îţi dai seamă că s atât de multe altele pe lume.
Mai sunt şi cele cu titluri frumoase, gen Ask the dust, Slapstick, Tender is the night, Love etc., playful & nimble, pe care le vezi pe raft, le răsfoieşti, te regăseşti, simţi că ţi-ar plăcea enorm, dar nu le cumperi. De teamă să nu îţi placă prea tare. Să le pună în umbră pe toate celelalte din bibliotecă. Uneori s chiar la 9 RON.
Şi mai sunt şi cele te cuceresc de prima dată, cu prima pagină, parcă îţi vorbesc prin fiecare rânduleţ chiar ţie, umilului cititor şi pe care simţi că le-ai putea citi neîncetat, fără să te plictiseşti o secundă şi fără să repeţi, de fapt, nimic.

Idle Road of Chit Chat

Paris. Periferie. Sau Conceptul de Paris. Eu, Ioana, o fostă colegă de facultate fără chip şi un băiat brunet. El e cel care e mai nou în peisaj şi mă tot întreabă:
- Să nu îmi zici că tu nu înjuri şi nu vorbeşti urât…Ioana aşa zice.
- Aa…nu ştiu…rareori…
- Te prefaci sau ce? Eşti inhibată? Pocăită?
- Este o filozofie pe care o am de fapt. Tot ceea ce sunt şi fac eu are o armonie, un vibe şi un drum. Dacă mă abat într-un mod cu polaritate negativă, pot să primesc semnale negative. Şi nu mai am calea liberă. Înţelegi?
- Drum, armonie…procesez. eu înjur, sunt uneori încrâncenat şi când mă îmbăt sunt cu totul alt om.
- „Ce este omul, dacă stai să te gândeşti, în afară de o maşină alcătuită cu o excepţională minuţiozitate şi ingeniozitate, care are rolul de a transforma, cu o infinită dibăcie, vinul roşu de Shiraz în urină?”
- …parcă prefer varianta românească cu picătura de sânge care vorbeşte. Zi mai departe.
- Păi mi-e teamă să nu îmi contaminez kharma, dharma, sau ce o fi. Stric echilibrul şi ulterior aşa greu îmi e să îl refac. Tot ceea ce fac, spun, gândesc parcă se aşează de o parte şi de alta a drumului. E o limită de toleranţă, dar încă nu am ajuns să fiu exact pe mijloc.
- „Ştiam această lume, efemeră ca o rouă, şi totuşi…”

Little Red Riding Hood and The Escape IN Reality

Dacă visezi căderi poţi avea schimbări biologice în timpul somnului, gen o scădere a presiunii sanguine sau mioclonie – spasme involuntare. Sau teama de eşec. Se întâmplă des la cei career conscious sau cei care se simt nesiguri financiar, emoţional, etc.
Dacă visezi că îţi cad dinţii e posibil să tânjeşti după experienţa fără griji a copilăriei. Teama de îmbătrânire, helplessness.
Scările sunt simbolul atitudinii faţă de viaţa de familie indoor. Dacă s înguste, restricţionate, aşa ţi-i şi acasă. Dacă largi, aşa flamboyant şi liber îţi exprimi emoţiile şi acasă.
Dacă vezi o doamnă în vis, e simbol de noroc. Dacă vezi ceva vechi sau bătrân este probabil că trebuie să înlocuieşti sau să scapi de ceva. Să faci loc la ceva nou. Sau poate ceva din trecutul tău nu accepţi şi nu încorporezi în prezent.
Dacă eşti blocat într-o cameră şi ai ajuns acolo singur, este probabil să ai nişte dorinţe secrete pe care nu ţi le poţi satisface. Tarantino ştie asta oare?
Când visezi un bunic mort este un warning că ceva urmează să se întâmple. Ce? Asta nu zice.
Dacă ce ai visat e un lup...Hmm..Lupii reprezintă tot ce ai în tine de care te temi. Celticii credeau că e „your instinctive nature, your familiar that guides you through the forests of the night”. Dacă lupul e alb e simbolul victoriei.
Dacă-o visezi pe bunicuţa din Scufiţa Roşie, ai toate şansele să trebuiască să înlocuieşti ceva, să faci o schimbare de care te temi, dar trebuie să te laşi călăuzit de instinct. Dacă apare şi scufiţa cu scufia roşie, bunicuţa nu se ţine bine, iar lupul e alb, povestea va avea un alt sfârşit, cu conotaţii emoţionale profunde, pe genul pasiune şi/sau dramă. Cu toate astea, poveştile au întotdeauna happy end.

Hurrying to go EASY

-„S bine. Nici o problemă deosebită. Mă trezesc dimineaţa, aranjez lucrurile, plec la birou unde mă aşteaptă un teanc de documente...mă întorc acasă, fac ceva treabă, o iau pe mami de la serviciu şi adorm la televizor.
-Tati, aşa o să fie tot timpul?
-Da tată, aşa va fi tot timpul.
-If this is all...
-?
-nimic...”
-„Muncesc prea mult. De la 8 la 11 seara. În rest chiar îmi place jobul asta. Mă duc pe şantier şi mai dau ceva ordine, deşi habar n-am ce trebuie să zic de fapt, dar mă distrează. Maşinile sunt şi mai mari ca mine, dacă îţi vine să crezi. O mai ţin aşa câţiva ani şi mă retrag. Ştii tu, planul cu insulele cocos.
-Da…da' până la marea retragere va mai fi ceva? Semnificativ vreau să zic…Sau lucrurile o să se repete la nesfârşit?
-Mă întreb dacă sunt pe calea mea. Dacă oraşul, jobul, femeia de lângă mine…sunt într-adevăr ce îmi doresc. Să fie the true me care trăieşte această viaţă? Sau o copie mai nereuşită a ceea ce pot să fiu?
-Nu te-ai gândit să pleci undeva? O perioadă…să te regăseşti
-I’m afraid…
-Afraid?
-Da, că i might like it. Şi I might like YOU”

The tickets to the Apocalypse party are already sold

Acesta nu este doar un scenariu. Asemănarea cu personajele reale nu este pur întâmplătoare.
Totul se petrece peste 6 miliarde de ani. E mult dincolo de conceptul de SF, părerea mea. Oamenii au dispărut demult, în unul dintre miile de sfârşituri probabile. Temperatura se ridică pe la 1400°C. Suficientă cât să topească toate metalele. Şi rămăşiţele civilizaţiei noastre. Soarele e imens, cam 62 de ori mai mare decât Luna actuală.
Scenariul 1 era fericit, Pământul se desprindea de pe orbită şi pleca în univers, să îşi caute un nou destin, un nou început, poate un alt Soare şi o nouă viaţă. Dar, voila, experţii au uitat de maree. În scenariul 2 treaba nu mai e la fel de simplă. Pământul se îndreaptă încet direct către Soarele scăpat de sub control. Precum un mic asteroid. Şi nici nu se va vedea o mică lumină care străbate zenitul, pentru că Soarele este lumina. Nici măcar o moarte spectaculoasă.
Asta este ultima ironie. Soarele dătător de viaţă se transformă în justiţiarul planetei rebele, odată albastre. Ciclicitatea şi ironia par a fi cele mai prezente fenomene ale vieţii pe Pământ. Şi nu numai pe Pământ, căci universul dictează asta.
Cât e de mică lumea noastră şi cât e de mare universul, se pare că regulile sunt izbitor de similare. De exemplu, cine ar fi zis că tocmai el, Soarele….
„Eu te-am făcut, eu te omor”

Sunday story 'bout another religion

Am regăsit-o. Pe bătrâna cu rochie galben pai. Care nu are cuvinte pentru „timp” sau „istorie”. Care trăieşte în Dream Time. Pe National Geographic. Era doar o poză care se numea dreaming2/F(work). Nu este un loc pe hartă, este un tărâm al sacrului, credinţei, ritualului, cărărilor cântecului. Cea mai veche civilizaţie din lume. Există de la ultima eră glaciară. Şi au aceeaşi misiune. Cea mai neschimbată civilizaţie, dar şi cea mai diferită de toate care există. Până să vină, bineînţeles, omul alb şi să se mire: „No writing, no farming, no big buildings, no interest for our culture…” Aşa a început debate-ul dacă sunt oameni sau nu. Şi i-au băgat pe toţi la şcoală şi la biserică şi mai ştiu eu ce le-au făcut în aşa fel încât să decimeze 90% din populaţie. Încă un argument că suntem o specie jalnică.
Universul lor a fost creat de Rainbow Serpant. Strămoşii au primit iluminarea în Timpul Visului. Şi acest dreaming este recreat cu fiecare ritual, cu fiecare cântec, cu fiecare rugăciune, incantaţie. Nu au scris, dar au cântat. Pe Cărările Cântecului, care împânzesc toată Australia. Cărările Cântecului sunt hărţi secrete care te duc spre locuri mai bune. Dacă nu cânţi cum trebuie sau nu faci ritualurile cum trebuie, se pot întâmpla lucruri grave, vântul se va înteţi sau furtunile se pot abate. Dar, cu fiecare interpretare a cântecului, lumea e creată din nou. Trecutul devine prezent.

"These are and were a people with no notion of linear time. Theirs was one of the great experiments in human thought. The notion that the world existed as a perfect whole, and that the singular duty of humanity was to maintain through ritual activity the land precisely as it existed when the Rainbow Serpent embarked on the journey of creation. The logos of the Dreaming was constancy, balance, symmetry. In the moment there is deductive logic, on a hunt for example, when the men pay attention to signs with a perspicacity that would put Sherlock Holmes to shame. But in life there is only the Dreaming, in which every thought, every plant and animal, are inextricably linked as a single impulse, the inspiration of the first dawning. Had humanity followed this track, it is true that we would have never placed a man on the moon. But we would most certainly not be speaking of our capacity to compromise the life support of the planet. I have never in all of my travels been so moved by a vision of another possibility, born literally 55,000 years ago. This world is so amazing. The realm of the modern is just the floss. The ancient rhythms resonate in ways we can only imagine."

Esenţa religiei lor: No present, no future, just one mission: to preserve the world as perfect as it is. Şi ei cred în Rai, dar, spre deosebire de noi, ei trăiesc în el.

De asta tot ce fac ei, e pentru a păstra pământul la fel de minunat precum este. De asta nu-i interesau hieroglifele noastre, praful de puşcă, bisericile, şcolile, botoxul…La ce bun?

Pe mine m-a bucurat aşa de tare asta, pentru că parcă îmi era destul de clar că oamenii interesanţi nu merg în Rai. Acum Raiul meu e în re-branding.

Morning slapstick

Ce ar fi dacă, într-un stil vonnegutian, am pierde toate cunoştinţele pe care le avem? aşa cum s-au pierdut cele de hidromecanică ale nabateenilor si ne-a luat 24 de secole să le mai descoperim? egiptenii, mayaşii sunt alte exemple de gen. probabil ca nici ei nu credeau că aşa ceva se poate întâmpla. Asta a vrut să zică şi einstein cu "I do not know how the third World War will be fought, but I can tell you what they will use in the Fourth — rocks!" Sau poate era doar o satiră asupra agresivităţii celui de-al doilea război mondial...Cum am ajuns să mă gândesc la asta când am visat icoane naive şi o dansatoare iscusită care scăpa lumea de la un conflict iminent?

ŢOMANAPT emoţional

Indiferent de culoarea pielii, a lucrurilor pe care le văd când se trezesc (junglă, zgârie-nori, deşert...) toţi oamenii au aceleaşi expresii emoţionale: toţi râd duchene când sunt fericiţi, îşi încruntă sprâncenele într-un anumit fel când sunt îngânduraţi şi necăjiţi. Copiii născuţi orbi au aceleaşi expresii, ceea ce exclude varianta învăţării sociale. Cei din Papua Noua Guinee recunosc reacţiile emoţionale ale new-yorkezilor, eschimoşii pe cele ale indienilor sud-americani şi aşa mai departe. All men are created equal.

Toţi avem aceleaşi tipuri de emoţii, evenimentele care le determină sunt diferite (aici intervine cogniţia socială, cultura - care ne influenţează cunoştinţele şi „ochelarii” prin care privim lucrurile). Astfel, o faţă speriată poate fi interpretată de un new-yorkez ca fiind o persoană care a văzut un avion intrat într-un turn, iar de un Fore (populaţie din Papua) ca un tip înfricoşat că tocmai văzuse un mistreţ. La fel, se spune că mamele spartane zâmbeau atunci când primeau vestea morţii fiilor pe câmpul de luptă. Eu însă s convinsă că şi ele plângeau cândva.

Letter to Sandman

Mulţumesc! Pentru aventuri pe care nu am curajul să le fac, locuri în care nu am ajuns şi poate nici nu voi ajunge vreodată, discuţii pe care îmi este teamă să le am, oameni pe care nu îndrăznesc să îi caut, fetiţe pe care nu le fac. În fine, cu persoana aceea care mă tot urmăreşte am câteva probleme, dar mă descurc.

Am o singură rugăminte, de fapt. Nu îmi mai crea scuze. Back-up cognitions&emotions. Nu îmi mai făuri vise rele cu şansele pe care le-am ratat, cu oamenii pe care i-am subestimat, cu momentele pe care le aştept demult, dar îmi este frică să le înfrunt. Strugurii la care nu ajung nu sunt întotdeauna acri. Iar eu sunt o vulpe deja mare care nu se mai lăcomeşte. Mă pot obişnui cu ideea că admir nişte struguri pe care nu îi pot avea. Am realizat asta azi, că mintea mea e mână'n'mână cu visurile şi visurile cu sistemul psihologic imunitar. Nu vreau un fals echilibru.

Aştept cu nerăbdare următorul vis, sper să fie autentic!

Fear of Punishment & Hope for Reward No Basis for Morality

"If people are good only because they fear punishment, and hope for reward, then we are a sorry lot indeed. The further the spiritual evolution of mankind advances, the more certain it seems to me that the path to genuine religiosity does not lie through the fear of life, and the fear of death, and blind faith, but through striving after rational knowledge..."
by Albert Einstein
(care, by the way, nu a fost un ateu, ci a considerat că religia fără ştiinţă nu e întreagă).

What souls may come

Demult, oamenii sfinţeau natura şi zeii lor purtau nume ciudate precum Su, Anshar, Hulbur, Nunnyunnini. Credeau că după moarte, sufletele lor cad în cer şi devin stele. Sau nori, sau lumină, fiecare după dorinţă. Şi de acolo din cer, îi călăuzesc pe cei dragi, aşa cum le-au fost alături şi în viaţă. Am observat că se plimbă mult pe cer şi au o dinamică greu de anticipat. După cum ţi-i sufletul, aşa-ţi va fi şi umbra lui pe cer. Liniştitor, îndrăzneţ, copleşitor, împrăştiat, fugărit, cuminte, caraghios, şoptit, etc. Sufletele şi divinitatea tot timpul au avut ceva în comun. Pentru că din sufletele noastre a ieşit şi tot acolo se va întoarce. Sau ele se vor întoarce la ea.

Suntem toţi făcuţi din stele, am auzit asta chiar şi pe mtv.

Şi, ca şi în viaţa pământească, sufletele pot deveni nostalgice. Atunci pot vizita, de exemplu, locul în care s-au sărutat prima dată, ca acesta, pe care l-am surprins într-o zi când veneam de la mare:

Sens şi consens în lunăplină

De multe ori creierul nostru, setat să construiască sensuri şi să ne mai şi înşele cu diverse decodări, ne oferă diverse explicaţii despre ceea ce trăim, care mai de care mai colorate şi mai iraţionale. Noi credem că suntem în control, dar uităm de our inner zombie that pushes some buttons. Mă refer la Piticul cel Mare. În general sunt o adeptă a sensului, chiar dacă e abscons. Deşi s conştientă că e probabil să văd sens unde nu este şi să nu văd sens unde este.

Deşi…în continuare nu ştiu de ce slăbesc uneori, de ce mă îngraş, de ce am coşuri, de ce n-am, de ce am atâta baftă, de ce n-am noroc nici cât o ceapă degerată, de ce n-am ochii azurii ca tata şi s as coffee gone cold, de ce mă sună toată lumea, de ce nu mă sună nimeni, de ce alţii pot şi cu p... în p... şi cu sufletu'n'rai, de ce eu nu pot, de ce am accidente, de ce n-am, de ce am succes, de ce ştiu că nu voi fi niciodată bogată, de ce mă îndrăgostesc instant, de ce nu mă îndrăgostesc oricât m-aş strădui, de ce rămân îndrăgostită în mod prostesc, de ce luna plină ne transformă în nişte rollercoaster-e emoţionale, de ce uneori în vis am trăiri mai profunde şi mai autentice decât în oricum-minunatul-cotidian, de ce iubesc aşa de mult să visez...de ce aşa şi nu altfel? Îmi place misterul acesta pe care nu îl voi afla niciodată.

"The Way that can be experienced is not true

The world that can be constructed is not true.

The Way manifests all that happens and may happen;

The world represents all that exists and may exist.

Beyond the gate of experience flows the Way,

Which is ever greater and more subtle than the world."

Sabotage, self-sabotage

Piticul preferat se întoarse către ea:
- Nu mai insista. Nu am intervenit pentru că nu m-ai lăsat. Când nu ai inspiraţie, nu scrii; şi asta „either for Cadillacs, creation or immortality”. Când simţi că nu rezonezi cu cineva, nu mai încerca. Nu degeaba nu ţi-l aminteai prea bine. Lipsea muzica. Feeling&rhyme.
- Am crezut că e o ocazie pe care o voi pierde. E drept că nu am SIMŢIT că e o ocazie.
- Când o să înveţi să îţi asculţi cu adevărat inima? Şi să nu mai mergi până în pânzele albe de dragul altora sau al căutării de senzaţii?
- Au fost semne, chiar când am plecat. Am trecut şi pe roşu când am sărit în taxi.
- Q.e.d. Trandafirii albi. Privirea aia. Şi bătăile inimii. Până şi bilanţul semestrului 1 îţi spunea să nu pleci.
- Care e graniţa între a te lăsa cuprins de flow-ul vieţii zen like şi a-ţi influenţa dirijat propriul destin? Uneori las lucrurile să se întâmple şi nu intervin prea mult. Sunt un actor al propriului meu scenariu.
- Dacă eşti conştientă şi prezentă în fiecare moment, fiecare moment e prezent în tine, zise piticul cu entuziasm.
- Adevărul e că intuiţia rareori mă înşeală.
- Vezi? Învaţă să te asculţi mai mult. Şi nu te teme de singurătate.
- Nu de singurătate mă tem mai tare. Mai degrabă de a fi blocată. În ceva ce numai aparent şi consensual nu se numeşte singurătate. Consensual eşti singur când îţi cumperi lenjerie de pat de o persoană, când îţi iei cel mai mic pepene din piaţă şi mănânci singur cea mai bună parte, când în pahar zace o singură periuţă de dinţi, etc etc. Ce mi se pare mie horror e să îţi împarţi viaţa cu cineva şi lucrul acesta să fie doar contextual şi funcţional. Strings attached.
- Ce ţi-ai notat în carneţelul de vise?
- Multe şi nimic. De exemplu...Cu cât te înstrăinezi mai tare, cu cât te înjoseşti mai mult, cu cât eşti mai umil în faţa indiferenţei sau insensibilităţii altora, cu atât ajungi mai aproape de esenţa propriei fiinţe. Se numeşte iluminare prin auto-sabotare. Experienţă procesată. Şi apropo, voiam să descifrez şi ghicitoarea de la Paul în care eu sunt uneori pisică pe un acoperiş şi deasupra cerul e plin de stele. Mă intrigă şi numărul divin al lui Fibonacci. Cum există în petalele florilor, cochiliile melcilor, in tot corpul uman…

Dream Collective

6 miliarde de oameni şi câteva tematici de vise. Aşa se ntâmplă că de multe ori s mai mulţi oameni pe un vis. Cum împărtăşim apa, aerul, oxigenul, etc, aşa împărtăşim nişte nori coloraţi care ne produc visele. Când am realizat asta, am devenit mai atentă cu ce mă contaminez psihologic, să nu îi dernajez prea tare pe colegii de vis. Segmentarea grupurilor de visători pe ce criterii se face oare? Vârstă? Interese? Sex? Background? Sentimente? Istoric? Culoare de piele? Religie?

1. Eram într-o sală mare, semăna mult cu colegiul unde a studiat Harry Potter vrăjitoria. Un maestru de ceremonii făcea onorurile. Toţi adormiţii cu unde beta ai planetei erau la coadă la vise. Scena semăna uşor şi cu o licitaţie de opere de artă. Dreaming Master Class. Cu toate astea, comportamentul oamenilor de la coadă era unul foarte decent. Pentru că erau adormiţi, ofc. Preview-ul fiecărui vis dura 2-3 secunde şi era proiectat pe o plasmă imensă. Ulterior era adjudecat celui care ridica primul mâna. Erau vise frumoase, vise urâte, coşmaruri, vise erotice, vise lucide şi toată gama. Eu am luat un vis mai urât, pe care nu îl voia nimeni. M-am ridicat şi am zis cu curaj:
– Îl visez eu pe ăsta!

2. 5 visam acelaşi vis. Nu îl dirijam eu, ci un tip cu barbă. Nu prea se ştia la asta…e o artă să visezi. Era extrem de anost şi firul epic şi peisajul. Toţi ceilalţi ne plictiseam destul de tare. Prea mult long play. Poliţist adjectiv varianta onirică. Visat în timp real. Ca un film porno, ar zice Cori, but without porn. Nu mă pot gândi la ceva mai plicticos.
- Ştii ce? Mi-l dai să-l visez eu?
- Ce bine, oricum eram în pană de idei (…ca şi cum nu ar fi fost foarte evident…)
Şi i-am pus câteva floricele roz.
Am mai adăugat o apă azurie. Fundul apei de piatră. Revelion la Alba. Drumul asigurat cu o corabie, cu Ştef la cârmă. O petrecere super amuzantă.
Sper că s-au distrat, iar eu... (pe lângă faptul că m-am bucurat să îi văd pe Toni şi pe Daci) eu trebuia să fac ceva să îi scot din starea aceea de letargie. Nu ar fi fost un vis memorabil.
- Ce vrei să te faci când o să fii mare?
- Visător.
- Există ocupaţia asta în COR?
- Pe mine mă nedumereşte altceva: o persoană care visează se numeşte visător?

În căutarea florilor

“Dubrovnik…un vis. Fenomenal, romantic. Apropo, care sunt florile tale preferate?”
M-am culcat la loc. Patul meu roz...un vis. Ce să răspund la întrebarea asta? Care să fie florile mele preferate? Jesus, habar nu am. Îmi plac toate, mai puţin cele de plastic.
Eram într-un parc, mă plimbam gândindu-mă la răspunsul autentic. Formă, miros, culoare…un mic indiciu de la care să pornesc. Două fete se plimbau cu bicicleta. Tocmai mă gândeam să răspund: margaretele. Am zâmbit, erau negre şi fericite. În copilărie, sufeream pentru că eram neagră. Una dintre ele a făcut un salt şi părul i s-a transformat într-un buchet mare de flori. A aterizat pe buchet şi a continuat să meargă; ca şi pe role, dar pe buchet; pe cap. Buchetul era o aglomeraţie de flori albe, roz, hollywood cherise, fuchsia, fandango…De la alb la mov.
M-am distrat aşa de bine! Răspunsul mi-a venit în minte:

-Îmi plac toate, mai puţin cele de plastic.