Put on a smile and stay for a while

- Nu mă mai sperie noaptea de o vreme.

- Ce bine! Dar pari tristă...

- Nu, nu s. Mă gândesc mult la alegerile pe care te obligă uneori dharma să le faci. Şi nu mă simt în stare să îmi ascult stomacul în perioada asta. Nu am sentimente foarte negative sau demoni foarte activi. It should be obvious, but it's not.

- Cum scria pe cartea aceea cu india, de ziua ta, cu markerul auriu: Take all my demons away and my angels will go too.

- Şi cu toate astea nu mi-i doresc înapoi, am râs cinematic din cauza febrei, cu ochii lucitori, nu strălucitori.

- During the previous rain, you offered him a cup of tea and a silent-soul-tuned-promise.
- I-am zis cu naivitate sau maturitate, frică sau îndrăzneală, să zâmbească şi să mai stea puţin cu mine.

I don't care what the future holds
Cause I'm right here in your arms today
With your fingers you can touch me
I'm your black swan

To my supa sista

Dacă ai avea un milion de dolari sau chiar zece, i-ai da sigur la lumea întreagă şi tu ţi-ai păstra bucata cea mai mică, la fel cum făceai cu ciocolata.
Erai acasă cu un tip brunet şi, ciudat, casa nu era acasă la noi şi mama era mult mai tolerantă. Trebuia să mă prind, că doar tu eşti singura care merită să trăiască cu Nancy Sinatra (sau Zooey Deschanel, mai bine) în Sugar Town. Studiai o carte tantrică cu coperţi colorate ca nişte opere de artă impresioniste. Mama a văzut-o şi a început să te certe, ce este cu ocupaţiile astea neserioase. Tu ai privit-o cu detaşare şi drag. Te-ai ridicat încet pe slo-mo şi ţi-ai tras pelerina colorată desigual peste trupul gol şi pisicesc. Tu shahti, eu party. Şi cuvintele tale au fost nasturii de care aveai fobie când erai mică mică de tot:”Am chef să urc un munte”. Şi ai ieşit şi mama mi-a dat cartea să mă uit şi eu şi să văd ce prostii citeşti. Eu am dat, bineînţeles, ochii peste cap. Am deschis cartea şi au ieşit foi pe care le puteai desface pe lungime, colorate, cu bucăţi de material prin ele şi lumină aurie. Mă uitam fascinată, luminată, ştiind totuşi că nu am voie, că nu sunt „pregătită”. Sentimentul era mai evoluat decât cel pe care îl încercam în clasa 2-a când îţi citeam jurnalul. Mă întrebam cu nedumerire unde văzuse mama-noastră-cea-în-variantă-tolerantă-sugar-town oameni dezbrăcaţi în toată minunăţia aia de carte. Erau secretele tuturor religiilor acolo. Şi ce superficial puteau fi interpretate, m-am gândit eu. Cu toate astea mulţumeam în gând că nu i-ai făcut cadou mamei cartea aceea de kamasutra de crăciunul trecut.

Eu, maimuţa răsfăţată, tu, fetiţa împiedicată. cu genunchii veşnic juliţi.

Şi te-am iubit şi mai tare.

Klimt, miro, kandinsky, rivera regizaţi de kim ki-duk, aşa arăta cartea ta; era cartea tuturor oamenilor, tuturor epifaniilor, a tuturor secretelor: boli nevindecate, inimi rănite, suflete pierdute, a iubirii divine de care nu suntem capabili, a fericirii mult prea discutate şi prea inaccesibile. Şi tu îţi urcai muntele.

„All legitimate religious study must lead to unlearning the differences, the illusory differences, between boys and girls, animals and stones, day and night, heat and cold".

-Când te doare gâtul, mi-ai spus, ai sentimente ne-exprimate, cuvinte nerostite.

-Dacă iau tantum verde şi îmi trece, oare cuvintele nerostite, poveştile nespuse, sentimentele ne-exprimate, dispar şi ele? se dizolvă într-un mare absolut şi mintea mea rămâne goală, Tao wise, aşa cum ar trebui să fie?

-Poate, că nu toate sunt ale tale. Iubirea, de exemplu, vine de la Dumnezeu.

Urmează cu puritate.

Do it for the Fat Lady, by Zooey

"Seymour'd told me to shine my shoes just as I was going out the door with Waker. I was furious. The studio audience were all morons, the announcer was a moron, the sponsors were morons, and I just damn well wasn't going to shine my shoes for them, I told Seymour. I said they couldn't see them anyway, where we sat.

He said to shine them anyway. He said to shine them for the Fat Lady.

I didn't know what the hell he was talking about, but he had a very Seymour look on his face, and so I did it. He never did tell me who the Fat Lady was, but I shined my shoes for the Fat Lady every time I ever went on the air again — all the years you and I were on the program together, if you remember. I don't think I missed more than just a couple of times. This terribly clear, clear picture of the Fat Lady formed in my mind. I had her sitting on this porch all day, swatting flies, with her radio going full-blast from morning till night. I figured the heat was terrible, and she probably had cancer, and — I don't know. Anyway, it seemed goddam clear why Seymour wanted me to shine my shoes when I went on the air. It made sense.
I don't care where an actor acts. It can be in summer stock, it can be over a radio, it can be over television, it can be in a goddam Broadway theatre, complete with the most fashionable, most well-fed, most sunburned-looking audience you can imagine. But I'll tell you a terrible secret — Are you listening to me? There isn't anyone out there who isn't Seymour's Fat Lady. That includes your Professor Tupper, buddy. And all his goddam cousins by the dozens. There isn't anyone anywhere that isn't Seymour's Fat Lady. Don't you know that? Don't you know that goddam secret yet? And don't you know — listen to me, now — don't you know who that Fat Lady really is? . . . Ah, buddy. Ah, buddy. It's Christ Himself. Christ Himself, buddy."

Kill the Buddha if you meet him on the street!

Vântul bate ca şi cum ar intenţiona, în bunătatea lui, să mă mângâie. Oamenii sunt sentimentali şi, conform definiţiei lui blyth, îşi arătă unii altora mai multă tandreţe decât le arată însuşi Dumnezeu. Everybody likes everybody - ca în poza mea de messenger pe vremea când aveam laptop. Şi timpul trece mai repede sau mult mai încet în funcţie de bătăile inimii. Eu am pielea bronzată, maro-aurie ca într-o vară eternă. Are o poveste a ei, dar nu şopteşte nici un cuvânt să nu rupă vraja. E expresivă. Cu semne de punctuaţie, cum zice Marius. Port doar rochii albe, de in sau de bornagic, cu dantelă sau broderie. Cele de gală sunt ţesute de păianjeni într-un gherghef complicat, doar de ei ştiut, drept mulţumire că nu le-am stricat prea multe pânze şi i-am scos afară din casă pe geam.

Maestrul îmi spune prima lecţie: "Kill the Buddha if the Buddha exists somewhere else. Kill the Buddha, because you should resume your own Buddha nature."

Oamenii povestesc şi îşi zâmbesc, punându-şi mâna pe inimă. Eu mă întreb dacă am gesticula la fel când am dori să spunem ceva din suflet şi dacă nu am şti în ce parte e inima. Dar nu aştept, de fapt, nici un răspuns.

Şi maestrul îmi zice: "Without thinking of good or evil, show me your original face before your mother and father were born."

Majoritatea femeilor îşi urăsc picioarele, dar eu mi le ador aşa de mult încât umblu tot timpul desculţă. Şi în rarele momente în care mă încalţ, am nisip în sandale.

Don’t let me be misunderstood

Ce poate face un pitic din familia inner zombie? Poate să citească gândurile pipăind circumvoluţiunile ca şi cum ar fi scrise în Braille; să le transforme în cu totul altceva dacă vrei să le verbalizezi; să îţi ia tensiunea; să măsoare vasoconstricţia şi vasodilataţia de la nivelul pielii; să ştie fix ce simţi şi să opereze insidios în exprimare. Exclus freudian slip-ul. Sau slipul freudian. Ca şi cum ar exista un procesor intermediar ce nu îţi aparţine. Şi care se activează de la sine, aleatoriu, în cele mai nepotrivite situaţii. Când te blochezi şi nu ies cuvintele potrivite care sunt scrise clar în mintea ta. Pe care le poţi considera chiar deprinderi. Sau desprinderi. Când doreşti să spui cea mai drăguţă şi mai bine intenţionată frază şi iese ceva diferit, uşor acid, care îţi e la fel de străin ca şi derivaţii financiari de pe wall street.
Te străduieşti să fie cât mai bine dar iese…

Ca atunci când, într-un bar, într-o seară somnoroasă, fiindu-i şi lui foarte clar că mi se închid ochii, m-a întrebat:
-Cristina, ţi se pare că spun poveşti de adormit bune?
-Habar n-am, până acum m-am descurcat s-adorm singură.
Ca atunci când te pregăteşti pentru o întâlnire importantă şi fusta stefanel, care tot timpul a arătat impecabil, are tivul desfăcut.
Ca atunci când te machiezi cu mare grijă, dar ai un pic de rimel pe pleoapă sau ruj pe lângă buze.
Ca atunci când vrei să serveşti musafirii cu ce-i mai bun, faci limonadă cu ghimbir şi uiţi să pui miere; tu din asta bei doar când-vrei-să-te-strâmbi-şi-nu-îţi-iese.
Cam asta face un pitic din familia inner zombie. Cam asta face un prieten de corazon: îţi şterge rujul în plus şi nu se gândeşte că nu ai stat suficient în oglindă.
"Bit of peace, bit of love, bit of something left behind."

Princess' new&processed garments

Nici prăjitura poppy-seeds-cake nu are o zi grozavă, sucul de morcovi cu ghimbir are doar morcovi şi tu îţi atingi elegantă gâtul ca şi cum ţi-ai aranja gulerul rollingului care ţi-a dispărut aseară. Îţi vine să adaugi la lacrimile mici de aseară, care l-au speriat pe răzvan, că într-adevăr apreciem cu adevărat ce avem doar după ce pierdem. Te opreşti; such a cliche. Ca şi patul cu petale de trandafiri roşii.
Ai pe tine doar maieul acela lung şi ieşi din taxi la 6 grade, urmărită de nişte privire dezaprobatoare. Şi păşeşti înainte as if u were sowing seeds of love, îţi prinzi părul la spate şi îţi închei nasturii până sus. Toate lucrurile, astea pe care le pierdem - te gândeşti - parcă le păstrăm pentru totdeauna undeva. Bluze, cd-uri, ciorapi, baruri, priviri, fiori, glasuri, accente, raze, lumini, flori presate în coperţi de carte, lacrimi… Le simţim pe piele umbrele, aurele, textura fantomatică. Ne imaginăm potrivirea cu diverse alte lucruri de pus sau nu în cuvinte. Viceversa la an object in possession seldom retains the same charm that it had in pursuit.

"Să încerc să nu mai iau toate lucrurile for granted. Apreciem ce avem doar după ce pierdem...Apreciem ce avem doar după ce pierdem...pierdem...Hmm...tre să testez şi treaba cu petalele roşii..." îţi zici şi strângi mai tare rollingul în jurul corpului, ca şi cum nu ar încălzi acum pe altcineva.

LOST, where I belong

Piticul zice: "Presiunea asta pe care o simt în piept se va transforma în aripi şi va zbura cu pescăruşul johnatan livingstone."

Piticul zice: "Şi va rămâne doar the sweet sadness, ocupând vesel tot spaţiul. Până când în locul cu pricina va creşte altceva. Principiul vaselor comunicante? Cu ce să sper să fie atunci? Simt că va reveni acelaşi lucru, ca o tumoră la care nu îi înlături cauza."

Piticul zice: "Ma simt ca o barcă mică legată la mal cu un lanţ prea mare".

Şi piticul mai zice: "Pe masă e un măr „johnatan”. Cu puţină otravă pe partea nevăzută de soare. Crescută insidios, cum cresc toate fricile în timpul iernii."

Dalai Lama zice: "Take into account that great love and great achivements involve great risks."

Piticul întreabă: "Şi dacă primăvara asta se luptă azi să vină, fără mult succes, deşi, după toate standardele, are toate drepturile, noi cum să ne comportăm? Din nou, cuvintele pot strica tot, cum putem pune o stare în cuvinte, în sunete, în litere…? nişte invenţii contextuale pentru sentimente pe care vrem să le îngropăm sau, dimpotrivă, să le scoatem la lumină, la verdele ce n-a venit încă."

Piticul cântă: "The path from the palm of my hand leads me to brighter days."

Who’s riding this train?

Îmi găsesc locul, mă aşez fericită că nu am nici un obiectiv concret în următoarele 5 ore şi deschid Johnny Panic şi Biblia Viselor, trecută de jumătate. Citesc puţin şi trenul pleacă timid dar sigur, ca omul de tinichea în căutarea sufletului.
Tot timpul mi s-a părut fascinant că sub acelaşi acoperiş sunt atâţia oameni diferiţi, din toate categoriile sociale, care par a merge în aceeaşi direcţie. Când eram mică mă uitam pe fereastră la oamenii care coborau şi mă aşteptam să plece împreună. UNDEVA. Poate într-o sală de aşteptare pentru o altă destinaţie.
Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna când călătoresc singură tresar speriată când porneşte trenul. Pentru o fracţiune de secundă mă sperii că sunt în alt tren, cu o altă destinaţie şi întotdeauna întreb: „Acesta este trenul de Cluj, nu?”. Invariabil, răspunsul sosit este „Da”, însoţit de un zâmbet îngăduitor sau ironic. Ce o să fac dacă cineva îmi va răspunde: „Cluj? Nuuu, prima şi singura oprire e în Sndjfgzjdftzdtcd”.

Nothing left to die

There's nothing to mourn about death any more than there is to mourn about the growing of a flower. What is terrible is not death but the lives people live or don't live up until their death. They don't honor their own lives, they piss on their lives. They shit them away. Dumb fuckers. They concentrate too much on fucking, movies, money, family, fucking. Their minds are full of cotton. They swallow God without thinking, they swallow country without thinking. Soon they forget how to think, they let others think for them. Their brains are stuffed with cotton. They look ugly, they talk ugly, they walk ugly. Play them the great music of the centuries and they can't hear it. Most people's deaths are a sham. There's nothing left to die.

By Charles Bukowski - The Captain Is Out to Lunch and the Sailors Have Taken Over the Ship

Amor 77

Şi după ce fac tot ceea ce fac, se scoală, se spală, îşi dau cu talc, se parfumează, se piaptănă, se îmbracă, şi aşa, treptat, redevin ceea ce nu sunt.

By Julio Cortazar

Primăvara soarta se uită în altă parte

Chiar când ajungi la capăt cu închisul fermoarului şi te pregăteşti să ieşi. Mişcarea e smooth, pare aşa simplă şi crezi că eşti pe calea cea bună. Dai să ieşi, să te bucuri de soare. Dar nu, fermoarul de fapt era închis prost, o parte e mult mai jos decât cealaltă…încerci să-l repari, să potriveşti dinţişorii aceia fini cum ar fi trebuit să fie. Dar nu are cum să îţi iasă şi ştii asta. E ca şi cum ai căuta cuvântul google pe google. Nu are ce să îţi dea altceva decât este:
Un alt fermoar stricat...

Chiar când postează Gabri pe facebook: “Do not fear mistakes. There are none” (Miles Davis).

People as books. On wax.

Despre unele auzi, îţi povestesc prietenii, le cauţi, dar nu le găseşti niciodată.
La unele apuci să le citeşti doar prefaţa, să îţi placă enorm şi să le cauţi apoi tot timpul prin librării şi anticariate.
Altele zac în bibliotecă câţiva ani până să le descoperi.
Unele sunt pentru adolescenţă şi rămân acolo. Te bucuri să le mai vezi dar poţi trăi la fel de bine şi fără.
S şi cărţi by default şi pe care nu le apreciezi întotdeauna. Lectură obligatorie, pe care o citeşti că trebuie, gen familie.
Pe unele le cumperi că dau bine în bibliotecă. Coperţi colorate, cartonate, dichisite, nume cu impact pentru care te invidiază orice musafir.
S persoane care citesc doar autori străini. Patul lui Procust e doar un pat mai ciudat. S genul care ar lucra doar în multinaţionale şi visează să se mărite Kundera, Sabato, Barnes, Fante, Vonnegut sau Suskind.
Mai sunt şi cărţi ciudate pe care le citeşti cu o savoare clinică, ai mixed feelings dar NU te poţi opri. Până la un moment dat când chiar simţi că nu mai poţi citi nici măcar o singură pagină în plus. Aşa am păţit eu cu Chuck Palahniuk.
S unele pe care nu le înţelegi niciodată, oricât te-ai documenta şi ai aştepta. Deci lasă-te.
Unele sunt MAGICE ca Rushdie, Marquez, Murakami, le citim pe nerăsuflate, ne fac sătui de Mănăştur, Mărăşti, Militari, am vrea să ne îndrăgostim pe bucăţi printr-o gaură de cearşaf, să ne ridicăm la cer în timp ce întindem rufele la uscat, să nu avem vârstă ca Melchior, să găsim iluminarea într-o fântână, să vorbim cu pisicile. Îşi fac treaba, te inspiră şi pleacă. Ne fac să dorim să ne luăm lumea în cap şi să căutăm un nou început. Punct şi de la capăt, Inspir3d knows better.
Unele sunt scabroase, decadente, Femei, South of no Nord’s, dar ascund sensibilităţi nebănuite. Bukowski & his blue bird. Still, Who’d wanna be such an asshole?
S unele care dispar brusc şi pentru totdeauna, ca şi cele din biblioteca din Alexandria.
Unele sunt promiţătoare, cu titluri atractive gen 7, 4, 3 căi de a deveni toţi LA FEL, Iluminarea pentru proşti, Idiot’s guide of working with humans sau, mai rău, Cartea care îţi va schimba viaţa – ask Miroo bout that. Btw, conceptul foto îi aparţine:)
Şi de ce să nu abordăm şi subiectul lungimii? Unele cărţi s scurte, minunate şi consistente, ca Franny&Zooey, altele sunt scurte că nu mai au nimic de zis. De unele s doar coperţile, au pagini albe goale înăuntru ca şi cea cu Ce ştiu bărbaţii despre femei. Mai s şi cele lungi şi minunate, gen Midnight’s Children, American Gods, Sărbătoarea Ţapului, Nothing to be frightened of, iar altele s lungi şi absolut degeaba.
Unele s siropoase, cheesy şi deşirate, le citeşti şi simţi cum PIERZI timpul. Sophie Kinsella, exact la ea mă gândeam.
Mai sunt unele de care nu ştii, dar ar fi insightful.
Sau cele pe te-ar întregi, te-ar face un om mai bun, mai complet, mai fericit, pe care le-ai citi forever, dar nu le poţi citi acasă din cauza regulilor de la bibliotecă. Să savurezi cu adevărat o carte într-o sală de lectură – this is what I call a challenge.
Unele care îţi plac atât de tare încât nu le citeşti sfârşitul. Anca e singura din lume care poate face asta.
Totuşi, te întrebi uneori cum au câte unii timp să citească atâta? Gen Denisa şi Raftul ei.
S cărţi pe care le consideri irepetabile, iar ulterior îţi dai seamă că s atât de multe altele pe lume.
Mai sunt şi cele cu titluri frumoase, gen Ask the dust, Slapstick, Tender is the night, Love etc., playful & nimble, pe care le vezi pe raft, le răsfoieşti, te regăseşti, simţi că ţi-ar plăcea enorm, dar nu le cumperi. De teamă să nu îţi placă prea tare. Să le pună în umbră pe toate celelalte din bibliotecă. Uneori s chiar la 9 RON.
Şi mai sunt şi cele te cuceresc de prima dată, cu prima pagină, parcă îţi vorbesc prin fiecare rânduleţ chiar ţie, umilului cititor şi pe care simţi că le-ai putea citi neîncetat, fără să te plictiseşti o secundă şi fără să repeţi, de fapt, nimic.

Idle Road of Chit Chat

Paris. Periferie. Sau Conceptul de Paris. Eu, Ioana, o fostă colegă de facultate fără chip şi un băiat brunet. El e cel care e mai nou în peisaj şi mă tot întreabă:
- Să nu îmi zici că tu nu înjuri şi nu vorbeşti urât…Ioana aşa zice.
- Aa…nu ştiu…rareori…
- Te prefaci sau ce? Eşti inhibată? Pocăită?
- Este o filozofie pe care o am de fapt. Tot ceea ce sunt şi fac eu are o armonie, un vibe şi un drum. Dacă mă abat într-un mod cu polaritate negativă, pot să primesc semnale negative. Şi nu mai am calea liberă. Înţelegi?
- Drum, armonie…procesez. eu înjur, sunt uneori încrâncenat şi când mă îmbăt sunt cu totul alt om.
- „Ce este omul, dacă stai să te gândeşti, în afară de o maşină alcătuită cu o excepţională minuţiozitate şi ingeniozitate, care are rolul de a transforma, cu o infinită dibăcie, vinul roşu de Shiraz în urină?”
- …parcă prefer varianta românească cu picătura de sânge care vorbeşte. Zi mai departe.
- Păi mi-e teamă să nu îmi contaminez kharma, dharma, sau ce o fi. Stric echilibrul şi ulterior aşa greu îmi e să îl refac. Tot ceea ce fac, spun, gândesc parcă se aşează de o parte şi de alta a drumului. E o limită de toleranţă, dar încă nu am ajuns să fiu exact pe mijloc.
- „Ştiam această lume, efemeră ca o rouă, şi totuşi…”

Little Red Riding Hood and The Escape IN Reality

Dacă visezi căderi poţi avea schimbări biologice în timpul somnului, gen o scădere a presiunii sanguine sau mioclonie – spasme involuntare. Sau teama de eşec. Se întâmplă des la cei career conscious sau cei care se simt nesiguri financiar, emoţional, etc.
Dacă visezi că îţi cad dinţii e posibil să tânjeşti după experienţa fără griji a copilăriei. Teama de îmbătrânire, helplessness.
Scările sunt simbolul atitudinii faţă de viaţa de familie indoor. Dacă s înguste, restricţionate, aşa ţi-i şi acasă. Dacă largi, aşa flamboyant şi liber îţi exprimi emoţiile şi acasă.
Dacă vezi o doamnă în vis, e simbol de noroc. Dacă vezi ceva vechi sau bătrân este probabil că trebuie să înlocuieşti sau să scapi de ceva. Să faci loc la ceva nou. Sau poate ceva din trecutul tău nu accepţi şi nu încorporezi în prezent.
Dacă eşti blocat într-o cameră şi ai ajuns acolo singur, este probabil să ai nişte dorinţe secrete pe care nu ţi le poţi satisface. Tarantino ştie asta oare?
Când visezi un bunic mort este un warning că ceva urmează să se întâmple. Ce? Asta nu zice.
Dacă ce ai visat e un lup...Hmm..Lupii reprezintă tot ce ai în tine de care te temi. Celticii credeau că e „your instinctive nature, your familiar that guides you through the forests of the night”. Dacă lupul e alb e simbolul victoriei.
Dacă-o visezi pe bunicuţa din Scufiţa Roşie, ai toate şansele să trebuiască să înlocuieşti ceva, să faci o schimbare de care te temi, dar trebuie să te laşi călăuzit de instinct. Dacă apare şi scufiţa cu scufia roşie, bunicuţa nu se ţine bine, iar lupul e alb, povestea va avea un alt sfârşit, cu conotaţii emoţionale profunde, pe genul pasiune şi/sau dramă. Cu toate astea, poveştile au întotdeauna happy end.

Hurrying to go EASY

-„S bine. Nici o problemă deosebită. Mă trezesc dimineaţa, aranjez lucrurile, plec la birou unde mă aşteaptă un teanc de documente...mă întorc acasă, fac ceva treabă, o iau pe mami de la serviciu şi adorm la televizor.
-Tati, aşa o să fie tot timpul?
-Da tată, aşa va fi tot timpul.
-If this is all...
-?
-nimic...”
-„Muncesc prea mult. De la 8 la 11 seara. În rest chiar îmi place jobul asta. Mă duc pe şantier şi mai dau ceva ordine, deşi habar n-am ce trebuie să zic de fapt, dar mă distrează. Maşinile sunt şi mai mari ca mine, dacă îţi vine să crezi. O mai ţin aşa câţiva ani şi mă retrag. Ştii tu, planul cu insulele cocos.
-Da…da' până la marea retragere va mai fi ceva? Semnificativ vreau să zic…Sau lucrurile o să se repete la nesfârşit?
-Mă întreb dacă sunt pe calea mea. Dacă oraşul, jobul, femeia de lângă mine…sunt într-adevăr ce îmi doresc. Să fie the true me care trăieşte această viaţă? Sau o copie mai nereuşită a ceea ce pot să fiu?
-Nu te-ai gândit să pleci undeva? O perioadă…să te regăseşti
-I’m afraid…
-Afraid?
-Da, că i might like it. Şi I might like YOU”

The tickets to the Apocalypse party are already sold

Acesta nu este doar un scenariu. Asemănarea cu personajele reale nu este pur întâmplătoare.
Totul se petrece peste 6 miliarde de ani. E mult dincolo de conceptul de SF, părerea mea. Oamenii au dispărut demult, în unul dintre miile de sfârşituri probabile. Temperatura se ridică pe la 1400°C. Suficientă cât să topească toate metalele. Şi rămăşiţele civilizaţiei noastre. Soarele e imens, cam 62 de ori mai mare decât Luna actuală.
Scenariul 1 era fericit, Pământul se desprindea de pe orbită şi pleca în univers, să îşi caute un nou destin, un nou început, poate un alt Soare şi o nouă viaţă. Dar, voila, experţii au uitat de maree. În scenariul 2 treaba nu mai e la fel de simplă. Pământul se îndreaptă încet direct către Soarele scăpat de sub control. Precum un mic asteroid. Şi nici nu se va vedea o mică lumină care străbate zenitul, pentru că Soarele este lumina. Nici măcar o moarte spectaculoasă.
Asta este ultima ironie. Soarele dătător de viaţă se transformă în justiţiarul planetei rebele, odată albastre. Ciclicitatea şi ironia par a fi cele mai prezente fenomene ale vieţii pe Pământ. Şi nu numai pe Pământ, căci universul dictează asta.
Cât e de mică lumea noastră şi cât e de mare universul, se pare că regulile sunt izbitor de similare. De exemplu, cine ar fi zis că tocmai el, Soarele….
„Eu te-am făcut, eu te omor”

Sunday story 'bout another religion

Am regăsit-o. Pe bătrâna cu rochie galben pai. Care nu are cuvinte pentru „timp” sau „istorie”. Care trăieşte în Dream Time. Pe National Geographic. Era doar o poză care se numea dreaming2/F(work). Nu este un loc pe hartă, este un tărâm al sacrului, credinţei, ritualului, cărărilor cântecului. Cea mai veche civilizaţie din lume. Există de la ultima eră glaciară. Şi au aceeaşi misiune. Cea mai neschimbată civilizaţie, dar şi cea mai diferită de toate care există. Până să vină, bineînţeles, omul alb şi să se mire: „No writing, no farming, no big buildings, no interest for our culture…” Aşa a început debate-ul dacă sunt oameni sau nu. Şi i-au băgat pe toţi la şcoală şi la biserică şi mai ştiu eu ce le-au făcut în aşa fel încât să decimeze 90% din populaţie. Încă un argument că suntem o specie jalnică.
Universul lor a fost creat de Rainbow Serpant. Strămoşii au primit iluminarea în Timpul Visului. Şi acest dreaming este recreat cu fiecare ritual, cu fiecare cântec, cu fiecare rugăciune, incantaţie. Nu au scris, dar au cântat. Pe Cărările Cântecului, care împânzesc toată Australia. Cărările Cântecului sunt hărţi secrete care te duc spre locuri mai bune. Dacă nu cânţi cum trebuie sau nu faci ritualurile cum trebuie, se pot întâmpla lucruri grave, vântul se va înteţi sau furtunile se pot abate. Dar, cu fiecare interpretare a cântecului, lumea e creată din nou. Trecutul devine prezent.

"These are and were a people with no notion of linear time. Theirs was one of the great experiments in human thought. The notion that the world existed as a perfect whole, and that the singular duty of humanity was to maintain through ritual activity the land precisely as it existed when the Rainbow Serpent embarked on the journey of creation. The logos of the Dreaming was constancy, balance, symmetry. In the moment there is deductive logic, on a hunt for example, when the men pay attention to signs with a perspicacity that would put Sherlock Holmes to shame. But in life there is only the Dreaming, in which every thought, every plant and animal, are inextricably linked as a single impulse, the inspiration of the first dawning. Had humanity followed this track, it is true that we would have never placed a man on the moon. But we would most certainly not be speaking of our capacity to compromise the life support of the planet. I have never in all of my travels been so moved by a vision of another possibility, born literally 55,000 years ago. This world is so amazing. The realm of the modern is just the floss. The ancient rhythms resonate in ways we can only imagine."

Esenţa religiei lor: No present, no future, just one mission: to preserve the world as perfect as it is. Şi ei cred în Rai, dar, spre deosebire de noi, ei trăiesc în el.

De asta tot ce fac ei, e pentru a păstra pământul la fel de minunat precum este. De asta nu-i interesau hieroglifele noastre, praful de puşcă, bisericile, şcolile, botoxul…La ce bun?

Pe mine m-a bucurat aşa de tare asta, pentru că parcă îmi era destul de clar că oamenii interesanţi nu merg în Rai. Acum Raiul meu e în re-branding.

Morning slapstick

Ce ar fi dacă, într-un stil vonnegutian, am pierde toate cunoştinţele pe care le avem? aşa cum s-au pierdut cele de hidromecanică ale nabateenilor si ne-a luat 24 de secole să le mai descoperim? egiptenii, mayaşii sunt alte exemple de gen. probabil ca nici ei nu credeau că aşa ceva se poate întâmpla. Asta a vrut să zică şi einstein cu "I do not know how the third World War will be fought, but I can tell you what they will use in the Fourth — rocks!" Sau poate era doar o satiră asupra agresivităţii celui de-al doilea război mondial...Cum am ajuns să mă gândesc la asta când am visat icoane naive şi o dansatoare iscusită care scăpa lumea de la un conflict iminent?

ŢOMANAPT emoţional

Indiferent de culoarea pielii, a lucrurilor pe care le văd când se trezesc (junglă, zgârie-nori, deşert...) toţi oamenii au aceleaşi expresii emoţionale: toţi râd duchene când sunt fericiţi, îşi încruntă sprâncenele într-un anumit fel când sunt îngânduraţi şi necăjiţi. Copiii născuţi orbi au aceleaşi expresii, ceea ce exclude varianta învăţării sociale. Cei din Papua Noua Guinee recunosc reacţiile emoţionale ale new-yorkezilor, eschimoşii pe cele ale indienilor sud-americani şi aşa mai departe. All men are created equal.

Toţi avem aceleaşi tipuri de emoţii, evenimentele care le determină sunt diferite (aici intervine cogniţia socială, cultura - care ne influenţează cunoştinţele şi „ochelarii” prin care privim lucrurile). Astfel, o faţă speriată poate fi interpretată de un new-yorkez ca fiind o persoană care a văzut un avion intrat într-un turn, iar de un Fore (populaţie din Papua) ca un tip înfricoşat că tocmai văzuse un mistreţ. La fel, se spune că mamele spartane zâmbeau atunci când primeau vestea morţii fiilor pe câmpul de luptă. Eu însă s convinsă că şi ele plângeau cândva.

Letter to Sandman

Mulţumesc! Pentru aventuri pe care nu am curajul să le fac, locuri în care nu am ajuns şi poate nici nu voi ajunge vreodată, discuţii pe care îmi este teamă să le am, oameni pe care nu îndrăznesc să îi caut, fetiţe pe care nu le fac. În fine, cu persoana aceea care mă tot urmăreşte am câteva probleme, dar mă descurc.

Am o singură rugăminte, de fapt. Nu îmi mai crea scuze. Back-up cognitions&emotions. Nu îmi mai făuri vise rele cu şansele pe care le-am ratat, cu oamenii pe care i-am subestimat, cu momentele pe care le aştept demult, dar îmi este frică să le înfrunt. Strugurii la care nu ajung nu sunt întotdeauna acri. Iar eu sunt o vulpe deja mare care nu se mai lăcomeşte. Mă pot obişnui cu ideea că admir nişte struguri pe care nu îi pot avea. Am realizat asta azi, că mintea mea e mână'n'mână cu visurile şi visurile cu sistemul psihologic imunitar. Nu vreau un fals echilibru.

Aştept cu nerăbdare următorul vis, sper să fie autentic!