duminică, 10 octombrie 2010

The imaginarium of the black monkey: 'bout life&death

Ceva a căzut din cer fix pe copacul pe lângă care treceam împreună cu un cunoscut (dar nu pentru mine). Pentru el însemna ceva obiectul acela. Mă aşez jos şi întreb:
- Crezi în coincidenţe?
El se uită lung şi lasă să treacă câteva secunde. Continui, din nerăbdarea de a spune, nu de a umple goluri.
- Adică ce probabilitate este să cadă obiectul acesta fix aici…când sunt atâţia copaci în pădure? Dacă îi numărăm pe toţi şi chiar calculăm matematic probabilitatea, ne vom speria.
El tace în continuare, dar eu ştiu că se gândeşte la ce mă gândesc şi eu. Şi continui să îi povestesc: - Uite, de exemplu, eu când eram mică fratele meu era la joacă şi m-a chemat şi era puţin trist şi mi-a zis că ce e şi cu viaţa şi moartea asta de toată lumea vorbeşte despre ele ca şi cum ar împărţi lucrurile în albe şi negre sau început şi sfârşit. De parcă n-ar exista amândouă, în acelaşi timp, peste tot.
În mintea mea scena de derula şi fratele meu era o maimuţă neagră cu o coadă curbată şi zglobie. Se juca cu alte maimuţe negre într-o piaţă. O piaţă dintr-un oraş cu maimuţe negre. El murise în ziua aceea într-un accident, dar scena principală era cea în care el se juca. Şi atunci realizez că şi eu trebuie să fiu o maimuţă neagră, cu o coadă curbată. Şi încep să râd şi mă trezesc şi găsesc ciorapii cu care adormisem în picioare împăturiţi, pe o margine de pat. Şi nu mai pot da nici din coadă... Niciodată nu mi-au plăcut prea tare duminicile.

duminică, 1 august 2010

And so it is

"Mitul lui Orfeu este asemenea unui triunghi al artei, iubirii şi morţii. Un mit pentru epoca noastră întunecată: mitul unui pământ nesigur, care ne trosneşte sub picioare, deschizindu‑şi fălcile pentru a ne inghiţi cu totul. O societate care a devenit crudă, superficială, lacomă, bigotă, deşartă. Şi, în mijlocul acestei lumi, jelim o generozitate pierdută, încercând să înţelegem – şi să arătăm – care este aceasta.
Un mit al dragostei ca neaşteptată şi copleşitoare des­coperire a pământului solid de sub picioa­rele noastre tremurătoare"

sâmbătă, 3 iulie 2010

Safety instructions for girlfriends and ghosts

Stăteam pe jos, într-un colţ, iar ea era aplecată într-un mod vădit interesat către mine.
-Limbajul non-verbal al vieţii, mă gândeam eu în sinea mea.
Şi îmi zice, cu zâmbetul acela fake-fără-cont-pe-facebook:
-„Noi meditam împreună pe faţa de masă. Stăteam unul în faţa celuilalt şi ne ţineam de mână. Era atât de fain. Voi ce faceţi?”
Eu mă uit în jos şi zic:
-„Mai nimic…adică nu avem ritualuri. Încă…Ce ne trece prin cap!?”
Şi începe să enumere „noi făceam nu ştiu ce şi nu ştiu ce şi dup-aia eu găteam şi mai făceam şi aia şi dintr-aia şi dup-aia eu trebuia să bag tot la maşină şi etc şi etc. şi ne uitam la un film şi dup-aia, îţi zic, discutam fiecare aspect, şi apropo, ce îţi place să faci când te trezeşti dimineaţa în patul lui?”
Eu fac ochii mari mă gândesc sincer şi zic, speriată de ea: păi nu ştiu…habar n-am…de fapt, nu cred că m-am trezit…vreo ghiduşie, ce îmi vine în minte…şi răspunsurile mele deveneau din ce în ce mai mici, mai puerile, deşi fantasmam să presar cuvinte exclusiviste gen epitom pe care ea să le caute în dex. Şi ea zice, da, poate tu eşti mai creativă, noi însă aveam multe tabieturi care ne plăceau aşa mult…Nu aşteaptă răspuns, zâmbeşte în continuu fără să promită nici o pauză în timp ce eu visez la o gumă-de-şters-zâmbete-fix-ca-al-ei. Şi mă uit spre el, care părea distras de ceva activităţi casnice (!!), cu privirea fă-o-să-plece-departe.

Simt fuga cum mi se urcă pe şira spinării şi o urmez afară, fără să chem nici un taxi sau să am, de fapt, altă alternativă. Ies într-un întuneric beznă, o iau la goană pe trotuar şi trec rapid pe lângă graffitti-ul uitat acolo dintr-un alt vis Safety instructions for girlfriends and ghosts. Dau într-o umbră în formă de maşina flinstones cu un bec cubic (sau kubric?) deasupra, condusă de conturul lui Sid, fără Manny sau Diego.
Era să mă calce. Venea lansat spre mine, ca formaţia aia de ulii de pe valea ierii care ne-au fugărit pe mine şi pe cori, half-naked. Nu mai ştiu cum am scăpat, dar mi-a fost foarte teamă pe străzile întunecate şi cu vehiculele acelea mai negre decât restul întunericului, gata oricând să mă lovească, ca şi cum aş fi fost o minge de golf fără awarness.

luni, 28 iunie 2010

Put on a smile and stay for a while

- Nu mă mai sperie noaptea de o vreme.
- Ce bine! Dar pari tristă...
- Nu, nu s. Mă gândesc mult la alegerile pe care te obligă uneori dharma să le faci. Şi nu mă simt în stare să îmi ascult stomacul în perioada asta. Nu am sentimente foarte negative sau demoni foarte activi. It should be obvious, but it's not.
- Cum scria pe cartea aceea cu india, de ziua ta, cu markerul auriu: Take all my demons away and my angels will go too.
- Şi cu toate astea nu mi-i doresc înapoi, am râs cinematic din cauza febrei, cu ochii lucitori, nu strălucitori.
- During the previous rain, you offered him a cup of tea and a silent-soul-tuned-promise.
- I-am zis cu naivitate sau maturitate, frică sau îndrăzneală, să zâmbească şi să mai stea puţin cu mine.

I don't care what the future holds
Cause I'm right here in your arms today
With your fingers you can touch me
I'm your black swan



sâmbătă, 26 iunie 2010

To my supa sista

Dacă ai avea un milion de dolari sau chiar zece, i-ai da sigur la lumea întreagă şi tu ţi-ai păstra bucata cea mai mică, la fel cum făceai cu ciocolata.
Erai acasă cu un tip brunet şi, ciudat, casa nu era acasă la noi şi mama era mult mai tolerantă. Trebuia să mă prind, că doar tu eşti singura care merită să trăiască cu Nancy Sinatra (sau Zooey Deschanel, mai bine) în Sugar Town. Studiai o carte tantrică cu coperţi colorate ca nişte opere de artă impresioniste. Mama a văzut-o şi a început să te certe, ce este cu ocupaţiile astea neserioase. Tu ai privit-o cu detaşare şi drag. Te-ai ridicat încet pe slo-mo şi ţi-ai tras pelerina colorată desigual peste trupul gol şi pisicesc. Tu shahti, eu party. Şi cuvintele tale au fost nasturii de care aveai fobie când erai mică mică de tot:”Am chef să urc un munte”. Şi ai ieşit şi mama mi-a dat cartea să mă uit şi eu şi să văd ce prostii citeşti. Eu am dat, bineînţeles, ochii peste cap. Am deschis cartea şi au ieşit foi pe care le puteai desface pe lungime, colorate, cu bucăţi de material prin ele şi lumină aurie. Mă uitam fascinată, luminată, ştiind totuşi că nu am voie, că nu sunt „pregătită”. Sentimentul era mai evoluat decât cel pe care îl încercam în clasa 2-a când îţi citeam jurnalul. Mă întrebam cu nedumerire unde văzuse mama-noastră-cea-în-variantă-tolerantă-sugar-town oameni dezbrăcaţi în toată minunăţia aia de carte. Erau secretele tuturor religiilor acolo. Şi ce superficial puteau fi interpretate, m-am gândit eu. Cu toate astea mulţumeam în gând că nu i-ai făcut cadou mamei cartea aceea de kamasutra de crăciunul trecut.
Eu, maimuţa răsfăţată, tu, fetiţa împiedicată. cu genunchii veşnic juliţi.
Şi te-am iubit şi mai tare.
Klimt, miro, kandinsky, rivera regizaţi de kim ki-duk, aşa arăta cartea ta; era cartea tuturor oamenilor, tuturor epifaniilor, a tuturor secretelor: boli nevindecate, inimi rănite, suflete pierdute, a iubirii divine de care nu suntem capabili, a fericirii mult prea discutate şi prea inaccesibile. Şi tu îţi urcai muntele.
„All legitimate religious study must lead to unlearning the differences, the illusory differences, between boys and girls, animals and stones, day and night, heat and cold".
-Când te doare gâtul, mi-ai spus, ai sentimente ne-exprimate, cuvinte nerostite.
-Dacă iau tantum verde şi îmi trece, oare cuvintele nerostite, poveştile nespuse, sentimentele ne-exprimate, dispar şi ele? se dizolvă într-un mare absolut şi mintea mea rămâne goală, Tao wise, aşa cum ar trebui să fie?
-Poate, că nu toate sunt ale tale. Iubirea, de exemplu, vine de la Dumnezeu.

Urmează cu puritate.

marți, 18 mai 2010

Do it for the Fat Lady, by Zooey

"Seymour'd told me to shine my shoes just as I was going out the door with Waker. I was furious. The studio audience were all morons, the announcer was a moron, the sponsors were morons, and I just damn well wasn't going to shine my shoes for them, I told Seymour. I said they couldn't see them anyway, where we sat.
He said to shine them anyway. He said to shine them for the Fat Lady.
I didn't know what the hell he was talking about, but he had a very Seymour look on his face, and so I did it. He never did tell me who the Fat Lady was, but I shined my shoes for the Fat Lady every time I ever went on the air again — all the years you and I were on the program together, if you remember. I don't think I missed more than just a couple of times. This terribly clear, clear picture of the Fat Lady formed in my mind. I had her sitting on this porch all day, swatting flies, with her radio going full-blast from morning till night. I figured the heat was terrible, and she probably had cancer, and — I don't know. Anyway, it seemed goddam clear why Seymour wanted me to shine my shoes when I went on the air. It made sense.
I don't care where an actor acts. It can be in summer stock, it can be over a radio, it can be over television, it can be in a goddam Broadway theatre, complete with the most fashionable, most well-fed, most sunburned-looking audience you can imagine. But I'll tell you a terrible secret — Are you listening to me? There isn't anyone out there who isn't Seymour's Fat Lady. That includes your Professor Tupper, buddy. And all his goddam cousins by the dozens. There isn't anyone anywhere that isn't Seymour's Fat Lady. Don't you know that? Don't you know that goddam secret yet? And don't you know — listen to me, now — don't you know who that Fat Lady really is? . . . Ah, buddy. Ah, buddy. It's Christ Himself. Christ Himself, buddy."

joi, 13 mai 2010

Kill the Buddha if you meet him on the street!

Vântul bate ca şi cum ar intenţiona, în bunătatea lui, să mă mângâie. Oamenii sunt sentimentali şi, conform definiţiei lui blyth, îşi arătă unii altora mai multă tandreţe decât le arată însuşi Dumnezeu. Everybody likes everybody - ca în poza mea de messenger pe vremea când aveam laptop. Şi timpul trece mai repede sau mult mai încet în funcţie de bătăile inimii. Eu am pielea bronzată, maro-aurie ca într-o vară eternă. Are o poveste a ei, dar nu şopteşte nici un cuvânt să nu rupă vraja. E expresivă. Cu semne de punctuaţie, cum zice Marius. Port doar rochii albe, de in sau de bornagic, cu dantelă sau broderie. Cele de gală sunt ţesute de păianjeni într-un gherghef complicat, doar de ei ştiut, drept mulţumire că nu le-am stricat prea multe pânze şi i-am scos afară din casă pe geam.

Maestrul îmi spune prima lecţie: "Kill the Buddha if the Buddha exists somewhere else. Kill the Buddha, because you should resume your own Buddha nature."

Oamenii povestesc şi îşi zâmbesc, punându-şi mâna pe inimă. Eu mă întreb dacă am gesticula la fel când am dori să spunem ceva din suflet şi dacă nu am şti în ce parte e inima. Dar nu aştept, de fapt, nici un răspuns.

Şi maestrul îmi zice: "Without thinking of good or evil, show me your original face before your mother and father were born."

Majoritatea femeilor îşi urăsc picioarele, dar eu mi le ador aşa de mult încât umblu tot timpul desculţă. Şi în rarele momente în care mă încalţ, am nisip în sandale.

miercuri, 14 aprilie 2010

Don’t let me be misunderstood

Ce poate face un pitic din familia inner zombie? Poate să citească gândurile pipăind circumvoluţiunile ca şi cum ar fi scrise în Braille; să le transforme în cu totul altceva dacă vrei să le verbalizezi; să îţi ia tensiunea; să măsoare vasoconstricţia şi vasodilataţia de la nivelul pielii; să ştie fix ce simţi şi să opereze insidios în exprimare. Exclus freudian slip-ul. Sau slipul freudian. Ca şi cum ar exista un procesor intermediar ce nu îţi aparţine. Şi care se activează de la sine, aleatoriu, în cele mai nepotrivite situaţii. Când te blochezi şi nu ies cuvintele potrivite care sunt scrise clar în mintea ta. Pe care le poţi considera chiar deprinderi. Sau desprinderi. Când doreşti să spui cea mai drăguţă şi mai bine intenţionată frază şi iese ceva diferit, uşor acid, care îţi e la fel de străin ca şi derivaţii financiari de pe wall street.
Te străduieşti să fie cât mai bine dar iese…

Ca atunci când, într-un bar, într-o seară somnoroasă, fiindu-i şi lui foarte clar că mi se închid ochii, m-a întrebat:
-Cristina, ţi se pare că spun poveşti de adormit bune?
-Habar n-am, până acum m-am descurcat s-adorm singură.
Ca atunci când te pregăteşti pentru o întâlnire importantă şi fusta stefanel, care tot timpul a arătat impecabil, are tivul desfăcut.
Ca atunci când te machiezi cu mare grijă, dar ai un pic de rimel pe pleoapă sau ruj pe lângă buze.
Ca atunci când vrei să serveşti musafirii cu ce-i mai bun, faci limonadă cu ghimbir şi uiţi să pui miere; tu din asta bei doar când-vrei-să-te-strâmbi-şi-nu-îţi-iese.
Cam asta face un pitic din familia inner zombie. Cam asta face un prieten de corazon: îţi şterge rujul în plus şi nu se gândeşte că nu ai stat suficient în oglindă.
"Bit of peace, bit of love, bit of something left behind."

duminică, 11 aprilie 2010

Princess' new&processed garments

Nici prăjitura poppy-seeds-cake nu are o zi grozavă, sucul de morcovi cu ghimbir are doar morcovi şi tu îţi atingi elegantă gâtul ca şi cum ţi-ai aranja gulerul rollingului care ţi-a dispărut aseară. Îţi vine să adaugi la lacrimile mici de aseară, care l-au speriat pe răzvan, că într-adevăr apreciem cu adevărat ce avem doar după ce pierdem. Te opreşti; such a cliche. Ca şi patul cu petale de trandafiri roşii.
Ai pe tine doar maieul acela lung şi ieşi din taxi la 6 grade, urmărită de nişte privire dezaprobatoare. Şi păşeşti înainte as if u were sowing seeds of love, îţi prinzi părul la spate şi îţi închei nasturii până sus
. Toate lucrurile, astea pe care le pierdem - te gândeşti - parcă le păstrăm pentru totdeauna undeva. Bluze, cd-uri, ciorapi, baruri, priviri, fiori, glasuri, accente, raze, lumini, flori presate în coperţi de carte, lacrimi… Le simţim pe piele umbrele, aurele, textura fantomatică. Ne imaginăm potrivirea cu diverse alte lucruri de pus sau nu în cuvinte. Viceversa la an object in possession seldom retains the same charm that it had in pursuit.
"Să încerc să nu mai iau toate lucrurile for granted. Apreciem ce avem doar după ce pierdem...Apreciem ce avem doar după ce pierdem...pierdem...Hmm...tre să testez şi treaba cu petalele roşii..." îţi zici şi strângi mai tare rollingul în jurul corpului, ca şi cum nu ar încălzi acum pe altcineva.

duminică, 28 martie 2010

LOST, where I belong

Piticul zice: "Presiunea asta pe care o simt în piept se va transforma în aripi şi va zbura cu pescăruşul johnatan livingstone."
Piticul zice: "Şi va rămâne doar the sweet sadness, ocupând vesel tot spaţiul. Până când în locul cu pricina va creşte altceva. Principiul vaselor comunicante? Cu ce să sper să fie atunci? Simt că va reveni acelaşi lucru, ca o tumoră la care nu îi înlături cauza."
Piticul zice: "Ma simt ca o barcă mică legată la mal cu un lanţ prea mare".
Şi piticul mai zice: "Pe masă e un măr „johnatan”. Cu puţină otravă pe partea nevăzută de soare. Crescută insidios, cum cresc toate fricile în timpul iernii."
Dalai Lama zice: "Take into account that great love and great achivements involve great risks."
Piticul întreabă: "Şi dacă primăvara asta se luptă azi să vină, fără mult succes, deşi, după toate standardele, are toate drepturile, noi cum să ne comportăm? Din nou, cuvintele pot strica tot, cum putem pune o stare în cuvinte, în sunete, în litere…? nişte invenţii contextuale pentru sentimente pe care vrem să le îngropăm sau, dimpotrivă, să le scoatem la lumină, la verdele ce n-a venit încă."
Piticul cântă: "The path from the palm of my hand leads me to brighter days."

luni, 15 martie 2010

Who’s riding this train?

Îmi găsesc locul, mă aşez fericită că nu am nici un obiectiv concret în următoarele 5 ore şi deschid Johnny Panic şi Biblia Viselor, trecută de jumătate. Citesc puţin şi trenul pleacă timid dar sigur, ca omul de tinichea în căutarea sufletului.
Tot timpul mi s-a părut fascinant că sub acelaşi acoperiş sunt atâţia oameni diferiţi, din toate categoriile sociale, care par a merge în aceeaşi direcţie. Când eram mică mă uitam pe fereastră la oamenii care coborau şi mă aşteptam să plece împreună. UNDEVA. Poate într-o sală de aşteptare pentru o altă destinaţie.
Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna când călătoresc singură tresar speriată când porneşte trenul. Pentru o fracţiune de secundă mă sperii că sunt în alt tren, cu o altă destinaţie şi întotdeauna întreb: „Acesta este trenul de Cluj, nu?”. Invariabil, răspunsul sosit este „Da”, însoţit de un zâmbet îngăduitor sau ironic. Ce o să fac dacă cineva îmi va răspunde: „Cluj? Nuuu, prima şi singura oprire e în Sndjfgzjdftzdtcd”.

sâmbătă, 13 martie 2010

Nothing left to die

There's nothing to mourn about death any more than there is to mourn about the growing of a flower. What is terrible is not death but the lives people live or don't live up until their death. They don't honor their own lives, they piss on their lives. They shit them away. Dumb fuckers. They concentrate too much on fucking, movies, money, family, fucking. Their minds are full of cotton. They swallow God without thinking, they swallow country without thinking. Soon they forget how to think, they let others think for them. Their brains are stuffed with cotton. They look ugly, they talk ugly, they walk ugly. Play them the great music of the centuries and they can't hear it. Most people's deaths are a sham. There's nothing left to die.
By Charles Bukowski - The Captain Is Out to Lunch and the Sailors Have Taken Over the Ship

duminică, 28 februarie 2010

Amor 77


Şi după ce fac tot ceea ce fac, se scoală, se spală, îşi dau cu talc, se parfumează, se piaptănă, se îmbracă, şi aşa, treptat, redevin ceea ce nu sunt.
By Julio Cortazar

marți, 23 februarie 2010

Primăvara soarta se uită în altă parte

Chiar când ajungi la capăt cu închisul fermoarului şi te pregăteşti să ieşi. Mişcarea e smooth, pare aşa simplă şi crezi că eşti pe calea cea bună. Dai să ieşi, să te bucuri de soare. Dar nu, fermoarul de fapt era închis prost, o parte e mult mai jos decât cealaltă…încerci să-l repari, să potriveşti dinţişorii aceia fini cum ar fi trebuit să fie. Dar nu are cum să îţi iasă şi ştii asta. E ca şi cum ai căuta cuvântul google pe google. Nu are ce să îţi dea altceva decât este:
Un alt fermoar stricat...
Chiar când postează Gabri pe facebook: “Do not fear mistakes. There are none” (Miles Davis).

duminică, 7 februarie 2010

People as books. On wax.

Despre unele auzi, îţi povestesc prietenii, le cauţi, dar nu le găseşti niciodată.
La unele apuci să le citeşti doar prefaţa, să îţi placă enorm şi să le cauţi apoi tot timpul prin librării şi anticariate.
Altele zac în bibliotecă câţiva ani până să le descoperi.
Unele sunt pentru adolescenţă şi rămân acolo. Te bucuri să le mai vezi dar poţi trăi la fel de bine şi fără.
S şi cărţi by default şi pe care nu le apreciezi întotdeauna. Lectură obligatorie, pe care o citeşti că trebuie, gen familie.
Pe unele le cumperi că dau bine în bibliotecă. Coperţi colorate, cartonate, dichisite, nume cu impact pentru care te invidiază orice musafir.
S persoane care citesc doar autori străini. Patul lui Procust e doar un pat mai ciudat. S genul care ar lucra doar în multinaţionale şi visează să se mărite Kundera, Sabato, Barnes, Fante, Vonnegut sau Suskind.
Mai sunt şi cărţi ciudate pe care le citeşti cu o savoare clinică, ai mixed feelings dar NU te poţi opri. Până la un moment dat când chiar simţi că nu mai poţi citi nici măcar o singură pagină în plus. Aşa am păţit eu cu Chuck Palahniuk.
S unele pe care nu le înţelegi niciodată, oricât te-ai documenta şi ai aştepta. Deci lasă-te.
Unele sunt MAGICE ca Rushdie, Marquez, Murakami, le citim pe nerăsuflate, ne fac sătui de Mănăştur, Mărăşti, Militari, am vrea să ne îndrăgostim pe bucăţi printr-o gaură de cearşaf, să ne ridicăm la cer în timp ce întindem rufele la uscat, să nu avem vârstă ca Melchior, să găsim iluminarea într-o fântână, să vorbim cu pisicile. Îşi fac treaba, te inspiră şi pleacă. Ne fac să dorim să ne luăm lumea în cap şi să căutăm un nou început. Punct şi de la capăt, Inspir3d knows better.
Unele sunt scabroase, decadente, Femei, South of no Nord’s, dar ascund sensibilităţi nebănuite. Bukowski & his blue bird. Still, Who’d wanna be such an asshole?
S unele care dispar brusc şi pentru totdeauna, ca şi cele din biblioteca din Alexandria.
Unele sunt promiţătoare, cu titluri atractive gen 7, 4, 3 căi de a deveni toţi LA FEL, Iluminarea pentru proşti, Idiot’s guide of working with humans sau, mai rău, Cartea care îţi va schimba viaţa – ask Miroo bout that. Btw, conceptul foto îi aparţine:)
Şi de ce să nu abordăm şi subiectul lungimii? Unele cărţi s scurte, minunate şi consistente, ca Franny&Zooey, altele sunt scurte că nu mai au nimic de zis. De unele s doar coperţile, au pagini albe goale înăuntru ca şi cea cu Ce ştiu bărbaţii despre femei. Mai s şi cele lungi şi minunate, gen Midnight’s Children, American Gods, Sărbătoarea Ţapului, Nothing to be frightened of, iar altele s lungi şi absolut degeaba.
Unele s siropoase, cheesy şi deşirate, le citeşti şi simţi cum PIERZI timpul. Sophie Kinsella, exact la ea mă gândeam.
Mai sunt unele de care nu ştii, dar ar fi insightful.
Sau cele pe te-ar întregi, te-ar face un om mai bun, mai complet, mai fericit, pe care le-ai citi forever, dar nu le poţi citi acasă din cauza regulilor de la bibliotecă. Să savurezi cu adevărat o carte într-o sală de lectură – this is what I call a challenge.
Unele care îţi plac atât de tare încât nu le citeşti sfârşitul. Anca e singura din lume care poate face asta.
Totuşi, te întrebi uneori cum au câte unii timp să citească atâta? Gen Denisa şi Raftul ei.
S cărţi pe care le consideri irepetabile, iar ulterior îţi dai seamă că s atât de multe altele pe lume.
Mai sunt şi cele cu titluri frumoase, gen Ask the dust, Slapstick, Tender is the night, Love etc., playful & nimble, pe care le vezi pe raft, le răsfoieşti, te regăseşti, simţi că ţi-ar plăcea enorm, dar nu le cumperi. De teamă să nu îţi placă prea tare. Să le pună în umbră pe toate celelalte din bibliotecă. Uneori s chiar la 9 RON.
Şi mai sunt şi cele te cuceresc de prima dată, cu prima pagină, parcă îţi vorbesc prin fiecare rânduleţ chiar ţie, umilului cititor şi pe care simţi că le-ai putea citi neîncetat, fără să te plictiseşti o secundă şi fără să repeţi, de fapt, nimic.

joi, 7 ianuarie 2010

Idle Road of Chit Chat

Paris. Periferie. Sau Conceptul de Paris. Eu, Ioana, o fostă colegă de facultate fără chip şi un băiat brunet. El e cel care e mai nou în peisaj şi mă tot întreabă:
- Să nu îmi zici că tu nu înjuri şi nu vorbeşti urât…Ioana aşa zice.
- Aa…nu ştiu…rareori…
- Te prefaci sau ce? Eşti inhibată? Pocăită?
- Este o filozofie pe care o am de fapt. Tot ceea ce sunt şi fac eu are o armonie, un vibe şi un drum. Dacă mă abat într-un mod cu polaritate negativă, pot să primesc semnale negative. Şi nu mai am calea liberă. Înţelegi?
- Drum, armonie…procesez. eu înjur, sunt uneori încrâncenat şi când mă îmbăt sunt cu totul alt om.
- „Ce este omul, dacă stai să te gândeşti, în afară de o maşină alcătuită cu o excepţională minuţiozitate şi ingeniozitate, care are rolul de a transforma, cu o infinită dibăcie, vinul roşu de Shiraz în urină?”
- …parcă prefer varianta românească cu picătura de sânge care vorbeşte. Zi mai departe.
- Păi mi-e teamă să nu îmi contaminez kharma, dharma, sau ce o fi. Stric echilibrul şi ulterior aşa greu îmi e să îl refac. Tot ceea ce fac, spun, gândesc parcă se aşează de o parte şi de alta a drumului. E o limită de toleranţă, dar încă nu am ajuns să fiu exact pe mijloc.
- „Ştiam această lume, efemeră ca o rouă, şi totuşi…”