LOST, where I belong

Piticul zice: "Presiunea asta pe care o simt în piept se va transforma în aripi şi va zbura cu pescăruşul johnatan livingstone."

Piticul zice: "Şi va rămâne doar the sweet sadness, ocupând vesel tot spaţiul. Până când în locul cu pricina va creşte altceva. Principiul vaselor comunicante? Cu ce să sper să fie atunci? Simt că va reveni acelaşi lucru, ca o tumoră la care nu îi înlături cauza."

Piticul zice: "Ma simt ca o barcă mică legată la mal cu un lanţ prea mare".

Şi piticul mai zice: "Pe masă e un măr „johnatan”. Cu puţină otravă pe partea nevăzută de soare. Crescută insidios, cum cresc toate fricile în timpul iernii."

Dalai Lama zice: "Take into account that great love and great achivements involve great risks."

Piticul întreabă: "Şi dacă primăvara asta se luptă azi să vină, fără mult succes, deşi, după toate standardele, are toate drepturile, noi cum să ne comportăm? Din nou, cuvintele pot strica tot, cum putem pune o stare în cuvinte, în sunete, în litere…? nişte invenţii contextuale pentru sentimente pe care vrem să le îngropăm sau, dimpotrivă, să le scoatem la lumină, la verdele ce n-a venit încă."

Piticul cântă: "The path from the palm of my hand leads me to brighter days."

Sabotage, self-sabotage

Piticul preferat se întoarse către ea:
- Nu mai insista. Nu am intervenit pentru că nu m-ai lăsat. Când nu ai inspiraţie, nu scrii; şi asta „either for Cadillacs, creation or immortality”. Când simţi că nu rezonezi cu cineva, nu mai încerca. Nu degeaba nu ţi-l aminteai prea bine. Lipsea muzica. Feeling&rhyme.
- Am crezut că e o ocazie pe care o voi pierde. E drept că nu am SIMŢIT că e o ocazie.
- Când o să înveţi să îţi asculţi cu adevărat inima? Şi să nu mai mergi până în pânzele albe de dragul altora sau al căutării de senzaţii?
- Au fost semne, chiar când am plecat. Am trecut şi pe roşu când am sărit în taxi.
- Q.e.d. Trandafirii albi. Privirea aia. Şi bătăile inimii. Până şi bilanţul semestrului 1 îţi spunea să nu pleci.
- Care e graniţa între a te lăsa cuprins de flow-ul vieţii zen like şi a-ţi influenţa dirijat propriul destin? Uneori las lucrurile să se întâmple şi nu intervin prea mult. Sunt un actor al propriului meu scenariu.
- Dacă eşti conştientă şi prezentă în fiecare moment, fiecare moment e prezent în tine, zise piticul cu entuziasm.
- Adevărul e că intuiţia rareori mă înşeală.
- Vezi? Învaţă să te asculţi mai mult. Şi nu te teme de singurătate.
- Nu de singurătate mă tem mai tare. Mai degrabă de a fi blocată. În ceva ce numai aparent şi consensual nu se numeşte singurătate. Consensual eşti singur când îţi cumperi lenjerie de pat de o persoană, când îţi iei cel mai mic pepene din piaţă şi mănânci singur cea mai bună parte, când în pahar zace o singură periuţă de dinţi, etc etc. Ce mi se pare mie horror e să îţi împarţi viaţa cu cineva şi lucrul acesta să fie doar contextual şi funcţional. Strings attached.
- Ce ţi-ai notat în carneţelul de vise?
- Multe şi nimic. De exemplu...Cu cât te înstrăinezi mai tare, cu cât te înjoseşti mai mult, cu cât eşti mai umil în faţa indiferenţei sau insensibilităţii altora, cu atât ajungi mai aproape de esenţa propriei fiinţe. Se numeşte iluminare prin auto-sabotare. Experienţă procesată. Şi apropo, voiam să descifrez şi ghicitoarea de la Paul în care eu sunt uneori pisică pe un acoperiş şi deasupra cerul e plin de stele. Mă intrigă şi numărul divin al lui Fibonacci. Cum există în petalele florilor, cochiliile melcilor, in tot corpul uman…

Pimp my rights - o întâmplare cu pitici

Le place să stea în frigider. So I've heard. Nu aş băga mâna în foc însă.
Era o seară friguroasă. Trebuia să fii foarte motivat să ieşi din casă. Deşi iulie. Deşi încălzirea globală e în toi. Poate că se topeşte calota glaciară şi se face tot mai frig din cauza ei. Gheaţa veche de milioane de ani; gheaţa albastră; albastră de bătrâneţe ca şi Perito Moreno.

Cutia congelatorului e goală, iar frigiderul nu răceşte suficient. Deschid uşa să pun supa de ce-mai-găseşti-seara-la-nouă-în-piaţă. Dadaism culinar, zice Paul.

Stă foarte mic într-un colţ, e pierdut acolo ca şi un pitic într-un car cu fân. Cine să îl vadă? Dar să îl mai bage şi în seamă? Am oprit frigiderul data trecută, când am fost plecată 3 săptămâni. Nu m-am gândit la mica făptură. Atunci a început downfall-ul.

Oricum, am vrut să îl ajut aseară, dar nu ştiam cum. Am apăsat un buton roşu. Nu a explodat nimic, asta se întâmplă în filme. Brusc însă, s-a oprit frigierul. În loc să îl ajut, l-am lăsat şi fără puţinul avut. Îi era mult mai cald.

Fiecare pitic are "piticul" lui. Unuia îi place căldura şi stă în fierul de călcat, altuia muzica şi stă în boxă. Sau în ipod, dacă vrea pe afară. Mai sunt şi piticii fashion victims. Ei trăiesc ca şi moliile în dulap. Nu există nici Raid contra acestor pitici, am tot căutat la Cora. Sau sunt cei anorexici. Unii nu sunt serioşi, îi vezi de la început. E ca şi atunci când baleiezi tv-ul şi găseşti un film cu o detectivă cu silicoane imense. ŞTII că nu e un film poliţist.

- Puzzona, piticii stau peste tot!

- Ce să zic...Bine că le ştii tu pe toate (râde, sperând să nu se audă în telefon)

- Dacă îţi zic. Este unul şi în telefon, de exemplu. Îmi place mult cum râzi!

- În telefon? Mi se părea mie că am văzut ceva. Dar nu l-am luat în seamă...

- Păi aia e marea greşeală pe care o facem cu toţii. Nu îi luăm în seamă...Îi neglijăm, îi azvârlim, îi şi călcăm uneori când ne grăbim la serviciu.

- Da' eu nu mă grăbesc...Tot pe la 12 ajung...Crecă cel din telefon se hrăneşte cu rezonanţa energetică din vocile noastre. Cu cât e mai aprinsă conversaţia cu atât îi lucesc mai tare ochii.

- Da, aşa fac când sunt fericiţi. Mai zi-mi despre tine!

Şi am zis. Piticul mă fixa cu ochii scânteietori.

Oricum, ideea e că am rezolvat până la urmă cu frigiderul şi am observat, într-un târziu, că există un buton închis-deschis. Lucrurile sunt aşa de simple uneori. Ca o placă de întins părul. On/Off.

- Vreau să am grijă de toţi piticii mei. Au şi ei drepturile lor. Unii poate nu-s dintre cei mai sfinţi, e drept. Win some, lose some... Voi avea şi alţii noi cu certitudine. Dar toţi, cu ochii lor aprinşi, stau cocoţaţi pe amintiri, frânturi de conversaţii, poveşti neîmplinite, visuri sparte în cioburi mici şi colorate, reunite ulterior caleidoscopic, râsete, păţanii, revelaţii, tot felul...de la alb la negru, de la alb la integru. Mai demult, acum mai bine de 2 ani, mi-am făcut o promisiune. Am transformat o frază hedonistică într-un leac împotriva orgoliului. Nu să-mi trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, ci să mă comport cu ceilalţi ca şi cum ziua lor ar fi ultima. Că uneori se întâmplă să dispară. Fără să te aştepţi; la fel cum se întâmplă să îţi găseşti piticul leorcă în frigider. Ironic, ca şi tristeţea unui clovn.