Who’s riding this train?

Îmi găsesc locul, mă aşez fericită că nu am nici un obiectiv concret în următoarele 5 ore şi deschid Johnny Panic şi Biblia Viselor, trecută de jumătate. Citesc puţin şi trenul pleacă timid dar sigur, ca omul de tinichea în căutarea sufletului.
Tot timpul mi s-a părut fascinant că sub acelaşi acoperiş sunt atâţia oameni diferiţi, din toate categoriile sociale, care par a merge în aceeaşi direcţie. Când eram mică mă uitam pe fereastră la oamenii care coborau şi mă aşteptam să plece împreună. UNDEVA. Poate într-o sală de aşteptare pentru o altă destinaţie.
Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna când călătoresc singură tresar speriată când porneşte trenul. Pentru o fracţiune de secundă mă sperii că sunt în alt tren, cu o altă destinaţie şi întotdeauna întreb: „Acesta este trenul de Cluj, nu?”. Invariabil, răspunsul sosit este „Da”, însoţit de un zâmbet îngăduitor sau ironic. Ce o să fac dacă cineva îmi va răspunde: „Cluj? Nuuu, prima şi singura oprire e în Sndjfgzjdftzdtcd”.

Sens şi consens în lunăplină

De multe ori creierul nostru, setat să construiască sensuri şi să ne mai şi înşele cu diverse decodări, ne oferă diverse explicaţii despre ceea ce trăim, care mai de care mai colorate şi mai iraţionale. Noi credem că suntem în control, dar uităm de our inner zombie that pushes some buttons. Mă refer la Piticul cel Mare. În general sunt o adeptă a sensului, chiar dacă e abscons. Deşi s conştientă că e probabil să văd sens unde nu este şi să nu văd sens unde este.

Deşi…în continuare nu ştiu de ce slăbesc uneori, de ce mă îngraş, de ce am coşuri, de ce n-am, de ce am atâta baftă, de ce n-am noroc nici cât o ceapă degerată, de ce n-am ochii azurii ca tata şi s as coffee gone cold, de ce mă sună toată lumea, de ce nu mă sună nimeni, de ce alţii pot şi cu p... în p... şi cu sufletu'n'rai, de ce eu nu pot, de ce am accidente, de ce n-am, de ce am succes, de ce ştiu că nu voi fi niciodată bogată, de ce mă îndrăgostesc instant, de ce nu mă îndrăgostesc oricât m-aş strădui, de ce rămân îndrăgostită în mod prostesc, de ce luna plină ne transformă în nişte rollercoaster-e emoţionale, de ce uneori în vis am trăiri mai profunde şi mai autentice decât în oricum-minunatul-cotidian, de ce iubesc aşa de mult să visez...de ce aşa şi nu altfel? Îmi place misterul acesta pe care nu îl voi afla niciodată.

"The Way that can be experienced is not true

The world that can be constructed is not true.

The Way manifests all that happens and may happen;

The world represents all that exists and may exist.

Beyond the gate of experience flows the Way,

Which is ever greater and more subtle than the world."

Sabotage, self-sabotage

Piticul preferat se întoarse către ea:
- Nu mai insista. Nu am intervenit pentru că nu m-ai lăsat. Când nu ai inspiraţie, nu scrii; şi asta „either for Cadillacs, creation or immortality”. Când simţi că nu rezonezi cu cineva, nu mai încerca. Nu degeaba nu ţi-l aminteai prea bine. Lipsea muzica. Feeling&rhyme.
- Am crezut că e o ocazie pe care o voi pierde. E drept că nu am SIMŢIT că e o ocazie.
- Când o să înveţi să îţi asculţi cu adevărat inima? Şi să nu mai mergi până în pânzele albe de dragul altora sau al căutării de senzaţii?
- Au fost semne, chiar când am plecat. Am trecut şi pe roşu când am sărit în taxi.
- Q.e.d. Trandafirii albi. Privirea aia. Şi bătăile inimii. Până şi bilanţul semestrului 1 îţi spunea să nu pleci.
- Care e graniţa între a te lăsa cuprins de flow-ul vieţii zen like şi a-ţi influenţa dirijat propriul destin? Uneori las lucrurile să se întâmple şi nu intervin prea mult. Sunt un actor al propriului meu scenariu.
- Dacă eşti conştientă şi prezentă în fiecare moment, fiecare moment e prezent în tine, zise piticul cu entuziasm.
- Adevărul e că intuiţia rareori mă înşeală.
- Vezi? Învaţă să te asculţi mai mult. Şi nu te teme de singurătate.
- Nu de singurătate mă tem mai tare. Mai degrabă de a fi blocată. În ceva ce numai aparent şi consensual nu se numeşte singurătate. Consensual eşti singur când îţi cumperi lenjerie de pat de o persoană, când îţi iei cel mai mic pepene din piaţă şi mănânci singur cea mai bună parte, când în pahar zace o singură periuţă de dinţi, etc etc. Ce mi se pare mie horror e să îţi împarţi viaţa cu cineva şi lucrul acesta să fie doar contextual şi funcţional. Strings attached.
- Ce ţi-ai notat în carneţelul de vise?
- Multe şi nimic. De exemplu...Cu cât te înstrăinezi mai tare, cu cât te înjoseşti mai mult, cu cât eşti mai umil în faţa indiferenţei sau insensibilităţii altora, cu atât ajungi mai aproape de esenţa propriei fiinţe. Se numeşte iluminare prin auto-sabotare. Experienţă procesată. Şi apropo, voiam să descifrez şi ghicitoarea de la Paul în care eu sunt uneori pisică pe un acoperiş şi deasupra cerul e plin de stele. Mă intrigă şi numărul divin al lui Fibonacci. Cum există în petalele florilor, cochiliile melcilor, in tot corpul uman…

Pimp my rights - o întâmplare cu pitici

Le place să stea în frigider. So I've heard. Nu aş băga mâna în foc însă.
Era o seară friguroasă. Trebuia să fii foarte motivat să ieşi din casă. Deşi iulie. Deşi încălzirea globală e în toi. Poate că se topeşte calota glaciară şi se face tot mai frig din cauza ei. Gheaţa veche de milioane de ani; gheaţa albastră; albastră de bătrâneţe ca şi Perito Moreno.

Cutia congelatorului e goală, iar frigiderul nu răceşte suficient. Deschid uşa să pun supa de ce-mai-găseşti-seara-la-nouă-în-piaţă. Dadaism culinar, zice Paul.

Stă foarte mic într-un colţ, e pierdut acolo ca şi un pitic într-un car cu fân. Cine să îl vadă? Dar să îl mai bage şi în seamă? Am oprit frigiderul data trecută, când am fost plecată 3 săptămâni. Nu m-am gândit la mica făptură. Atunci a început downfall-ul.

Oricum, am vrut să îl ajut aseară, dar nu ştiam cum. Am apăsat un buton roşu. Nu a explodat nimic, asta se întâmplă în filme. Brusc însă, s-a oprit frigierul. În loc să îl ajut, l-am lăsat şi fără puţinul avut. Îi era mult mai cald.

Fiecare pitic are "piticul" lui. Unuia îi place căldura şi stă în fierul de călcat, altuia muzica şi stă în boxă. Sau în ipod, dacă vrea pe afară. Mai sunt şi piticii fashion victims. Ei trăiesc ca şi moliile în dulap. Nu există nici Raid contra acestor pitici, am tot căutat la Cora. Sau sunt cei anorexici. Unii nu sunt serioşi, îi vezi de la început. E ca şi atunci când baleiezi tv-ul şi găseşti un film cu o detectivă cu silicoane imense. ŞTII că nu e un film poliţist.

- Puzzona, piticii stau peste tot!

- Ce să zic...Bine că le ştii tu pe toate (râde, sperând să nu se audă în telefon)

- Dacă îţi zic. Este unul şi în telefon, de exemplu. Îmi place mult cum râzi!

- În telefon? Mi se părea mie că am văzut ceva. Dar nu l-am luat în seamă...

- Păi aia e marea greşeală pe care o facem cu toţii. Nu îi luăm în seamă...Îi neglijăm, îi azvârlim, îi şi călcăm uneori când ne grăbim la serviciu.

- Da' eu nu mă grăbesc...Tot pe la 12 ajung...Crecă cel din telefon se hrăneşte cu rezonanţa energetică din vocile noastre. Cu cât e mai aprinsă conversaţia cu atât îi lucesc mai tare ochii.

- Da, aşa fac când sunt fericiţi. Mai zi-mi despre tine!

Şi am zis. Piticul mă fixa cu ochii scânteietori.

Oricum, ideea e că am rezolvat până la urmă cu frigiderul şi am observat, într-un târziu, că există un buton închis-deschis. Lucrurile sunt aşa de simple uneori. Ca o placă de întins părul. On/Off.

- Vreau să am grijă de toţi piticii mei. Au şi ei drepturile lor. Unii poate nu-s dintre cei mai sfinţi, e drept. Win some, lose some... Voi avea şi alţii noi cu certitudine. Dar toţi, cu ochii lor aprinşi, stau cocoţaţi pe amintiri, frânturi de conversaţii, poveşti neîmplinite, visuri sparte în cioburi mici şi colorate, reunite ulterior caleidoscopic, râsete, păţanii, revelaţii, tot felul...de la alb la negru, de la alb la integru. Mai demult, acum mai bine de 2 ani, mi-am făcut o promisiune. Am transformat o frază hedonistică într-un leac împotriva orgoliului. Nu să-mi trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, ci să mă comport cu ceilalţi ca şi cum ziua lor ar fi ultima. Că uneori se întâmplă să dispară. Fără să te aştepţi; la fel cum se întâmplă să îţi găseşti piticul leorcă în frigider. Ironic, ca şi tristeţea unui clovn.

O poveste harukiană de-a privitul prin pereţi

Azi m-am întors acasă pe seară, cu multe plimbări şi chicote la activ; am zărit de departe ferestrele apartamentului. Dacă aş fi putut privi prin pereţi şi nu ar fi doar un exerciţiu sf-istic pe care îl fac uneori, aş fi văzut lampa, dulapurile, cărţile, diversele mărunţişuri ce zac pe jos fără-să-mai-spere-că-le-voi-găsi-vreodată-locul şi alte necuvântătoare cu care împărtăşesc momentele casnice.

Mi-am amintit o poveste dintr-o carte a lui murakami - Iubita mea, Sputnik. Unul dintre personajele principale, o doamna distinsă, îşi vopsea tot timpul părul. Albise complet în tinereţe. Povestea ei e cea care mi-a venit în minte azi: Studia pianul în Franţa şi o vacanţă şi-a petrecut-o singură, într-un oraş elveţian la ceva festival. Acolo şi-a petrecut timpul în cel mai plăcut mod, savurând fiecare moment. A cunoscut şi un domn spaniol cu care a ieşit la masă şi care s-a dovedit a avea stofă de stalker. A devenit insistent şi o urmărea. Seara îi suna telefonul si nu era nimeni la celălalt capăt al firului. Sună a filme americane până aici, dar vă va surprinde în cel mai harukian stil.

Deşi la început îi plăcuse mult oraşul, la un moment dat, fără să se întâmple ceva anume, a început să îl considere îngust şi neprietenos. Parcă nimic nu mai avea farmec muzica, mâncarea, oamenii.

Într-o zi, rătăcind prin oraş, intră în parc şi rememorează amintiri mai vechi, de când era copil. I se face o poftă nebună să se dea o tură în roata cea mare. Îşi cumpără un bilet şi tipul de la bilete îi zice că e ultima tură. Ea se mulţumeşte cu atât şi se urcă. Se vedea de acolo dealul unde era apartamentul ei şi jocul propus era să îl repereze, din mişcare. Avea un binoclu în poşetă, uitat de la festival. Zis şi făcut, tot nu îi iese însă treaba cu reperatul şi vine momentul când trebuie să se dea jos. Dar îşi dă seama că era încuiată în cabina roţii, tipul o uitase acolo. Vrea să strige după ajutor dar parcul se golise, ca prin farmec, de toată mulţimea gălăgioasă. Roata se învârtea în continuare lent şi s-a oprit cu zgomot în punctul cel mai de sus. Fix acolo. Suficient de ciudat şi până aici. Având atâta timp de petrecut până dimineaţa, când o va găsi cineva, fata îşi caută cu binoclul apartamentul. Cu succes de data asta. Şi se gândeşte ce fain ar fi să se sune, să continue scrisoarea de pe masă...sau măcar să o poată citi.

A scris un bilet cu vă rog ajutaţi-mă sunt blocată în roata cea mare.

Nimic.

Adoarme într-un final, mulţumită că nu îi era frig, foame, sete şi nu avea nevoie să meargă la toaletă. girl's stuff. Asta chiar ar fi fost o problemă. Se străduia să gândească pozitiv: mâine totul va fi istorie şi voi râde pe tema asta.

Se trezeşte pe la miezul nopţii şi după ce se dezmeticeşte mai face o tură cu binoclul prin oraş. Iată şi apartamentul ei. E lumină? Cum aşa...era sigură că o închisese.

Pe patul ei...era un bărbat gol. Îi putea vedea detaliile...anatomice (asta a fost singura parte care m-a amuzat că totul i se părea uriaş - era japoneză, reperele ei erau mititele). Era tipul care o urmărea. La un moment dat apare în cameră şi o femeie. Bărbatul începe să o dezbrace şi să o atingă în diverse moduri care i se păreau groteşti. Femeia era EA. Ea EA. EA făcea dragoste cu bărbatul acela.

A leşinat. S-a trezit la spital. Albise complet. În noaptea aceea persoana ei s-a scindat. Jumătate tu, jumătate nu.

Şi peste ani simţea că jumătate din ea a trecut dincolo luând cu ea părul negru, dorinţa sexuală, menstruaţia şi dorinţa de a trăi. În roata aceea mare din Elveţia s-a rupt în două, dintr-un motiv necunoscut. De cealaltă jumătate o desparte ceva fin, ca suprafaţa limpede a unei oglinzi.

"Şi totuşi nu am să răzbesc niciodată de partea cealaltă. Niciodată...De fapt poate avem şansa de a ne reîntâlni şi de a redeveni una. Rămâne totuşi o problemă fundamentală: de care parte a oglinzii sunt eu, cea adevărată?"