Soulfeedin'

Recunosc că am mai şi uitat. Nu întotdeauna ne ţinem de bunele obiceiuri. E aşa plictisitor să fii organizat…parcă lucrurile nu mai au aceeaşi savoare.

Ne-am întâlnit într-o sală barocă. Erau printuri colorate pe pereţi; ca rochiţele billabong. Ne-am privit ca şi atunci când, într-o secundă, te uiţi în sufletul cuiva şi ştii. Ştii că poţi să faci următorul pas cu încredere. Cuvintele? A nu, nu au existat. Uneori strică tot.

Asculţi ritmul, chiar dacă e linişte totală. Fiecare întâlnire are un ritm. Aşa rezonăm cu toţii, pe o muzică numai de noi cunoscută. Sau nici măcar. Unii o căută toată viaţa. Într-un trib din Africa, o femeie îşi dă seama că e însărcinată. Le ia pe prietenele ei şi se retrag… nu, nu la mall. Stau în linişte, se roagă, meditează, fiecare încearcă să intre pe vibeul sufletului viitorului bebeluş. Se zice că fiecare suflet are o muzică proprie, ca o amprentă unică. Prima femeie care se prinde începe să intoneze. Şi toate prietenele încep să cânte împreună cu ea, până învaţă pe dinafară cântecelul. Ulterior se întorc la viaţa de zi cu zi; sex in the city varianta mozambicană. Ce e şi mai frumos este că bebeluşul va şti toată viaţa care e piesa lui. Nu trebuie să mai treacă prin profunde căutări. Să devină cel ce este. Pentru că va şti. Magical simplicity. Şi va fi scutit la înmormântare de fanfarele tânguitoare şi bocitoarele angajate. Va suna tot melodia lui. Cu adevărat mişcător. Şi inspirant.

După cum spuneam, nu am zis nici un cuvânt. Şi continuarea a fost mai mult senzorială decât epică. Un dans perfect sincron, nu m-a călcat deloc pe picioare. Un dans fără muzică, un dans interior, care te face să îi ghiceşti paşii. Şi să expiri în acelaşi timp. Şi să priveşti în aceeaşi direcţie. Şi să împărtăşeşti aceeaşi vibraţie. Şi să te mişti la fel, ca şi într-o oglindă imaginară cine e cea mai frumoasă din ţară.

Dans, dans, dans.

Ne pierdem prea des în cuvinte.

- E adevărat, şopteşte oglinda. Wtf cares cine e cea mai frumoasă din ţară? Când dansezi aşa...

Locul unde ajung ciorapii desperecheaţi

-Unde am pus oare ciorapul ăla negru scurt, cu dantelă pe margini?..Măi să fie...Eram sigură că l-am pus aici.

-Despre ce ciorapi vorbeşti? Eşti sigură?

-Ciorapii ăia la set, din Italia, de care ţi-ai luat şi tu. Da, s sigură cum naiba...doar nu-s chiar aşa dusă.

-Ei...

Dispar uneori fără urmă ciorapii. Curios, chiar când îi scoţi din maşina de spălat îţi dai seama că e doar unul. Te gândeşti că tre să fie acolo sau dacă nu în coşul de rufe. Sau în dulap, la locul lui. Poate ai spălat doar unul din greşeală. Caraghios este că trece mult timp şi noi uităm de bietul ciorap desperecheat. Peste lungi perioade îi aruncăm la gunoi pe cel rămas în urmă. Că doar ce am mai putea face cu ciorapul trist şi singuratic? Se zice că cel mai greu este pentru cei ce rămân în urmă, nu pentru cel care dispare.

Universul însă funcţionează după nişte reguli şi, undeva, este un loc plin de dulapuri, cutii, podele, catwalkuri, pantofi, cercei, inele, mărgele, 4 ace, clame de păr şi multe multe lucruşoare. În locul ăsta se retrag toate lucrurile pe care le folosim noi în lupta cu cronometrul, cu proiectele, cu contractele, facturile, BO-urile, OP-urile şi alte prescurtări incomprehensibile pentru lumea-accesoriilor-sătule-de-bălmăjelile-noastre. Şi acolo ajung cei mai curajoşi. Îşi asumă chiar riscul de a ajunge nespălaţi. Dar libertatea are preţul ei şi "they have a dream".

Oricum, le e foarte bine acolo unde sunt, aşteaptă cuminţi să vină şi perechea lor, dacă au. Nu toţi au. De exemplu, la mărgele e mai greu. Cele curajoase trebuie să prindă un moment în care se rupe şiragul şi doar atunci pot evada. Încă mai păstrează o urmă diafană de parfum când ajung la locul-unde-ajung-ciorapii-desperecheaţi. Mai compensează pentru ciorapii mai grăbiţi...

Încerc să îmi imaginez cum arată o scenă de regăsire între doi ciorapi desperecheaţi (nu îmi amintesc să mai fi scris cuvântul ăsta vreodată; dar nu îmi amintesc nici că purtam blugii invers pe când eram studentă). Se îmbrăţişează? Sau există o perioadă de răceală, de reproşuri? Cel rămas încearcă să ajungă şi el din urmă stadiul de dezvoltare spirituală a celui curajos? Îi e frică de eşec? Se simte depăşit? Dar cel mai curajos? Care a visat toată perioada asta la marea reîntâlnire? Şi îl vede pe celălalt mai prăfuit, mai jecmănit decât se aştepta? Se face că nu s-a întâmplat nimic? Reuşeşte să îşi ascundă dezamăgirea?

Ei...astea-s întrebări stupide de oameni. Crezi că ciorapii îşi fac aşa multe probleme despre cât de jumătate le este jumătatea? Cum arată materialul? Da' de unde...ei se distrează aşa frumos în locul-unde-ajung-ciorapii-desperecheaţi! şi vinerea seara şi uneori, când îi ţine, chiar şi sâmbăta, se dau pe catwalk unul lângă altul, gălăgioşi şi fericiţi, ca nişte bule de prosecco!

O poveste harukiană de-a privitul prin pereţi

Azi m-am întors acasă pe seară, cu multe plimbări şi chicote la activ; am zărit de departe ferestrele apartamentului. Dacă aş fi putut privi prin pereţi şi nu ar fi doar un exerciţiu sf-istic pe care îl fac uneori, aş fi văzut lampa, dulapurile, cărţile, diversele mărunţişuri ce zac pe jos fără-să-mai-spere-că-le-voi-găsi-vreodată-locul şi alte necuvântătoare cu care împărtăşesc momentele casnice.

Mi-am amintit o poveste dintr-o carte a lui murakami - Iubita mea, Sputnik. Unul dintre personajele principale, o doamna distinsă, îşi vopsea tot timpul părul. Albise complet în tinereţe. Povestea ei e cea care mi-a venit în minte azi: Studia pianul în Franţa şi o vacanţă şi-a petrecut-o singură, într-un oraş elveţian la ceva festival. Acolo şi-a petrecut timpul în cel mai plăcut mod, savurând fiecare moment. A cunoscut şi un domn spaniol cu care a ieşit la masă şi care s-a dovedit a avea stofă de stalker. A devenit insistent şi o urmărea. Seara îi suna telefonul si nu era nimeni la celălalt capăt al firului. Sună a filme americane până aici, dar vă va surprinde în cel mai harukian stil.

Deşi la început îi plăcuse mult oraşul, la un moment dat, fără să se întâmple ceva anume, a început să îl considere îngust şi neprietenos. Parcă nimic nu mai avea farmec muzica, mâncarea, oamenii.

Într-o zi, rătăcind prin oraş, intră în parc şi rememorează amintiri mai vechi, de când era copil. I se face o poftă nebună să se dea o tură în roata cea mare. Îşi cumpără un bilet şi tipul de la bilete îi zice că e ultima tură. Ea se mulţumeşte cu atât şi se urcă. Se vedea de acolo dealul unde era apartamentul ei şi jocul propus era să îl repereze, din mişcare. Avea un binoclu în poşetă, uitat de la festival. Zis şi făcut, tot nu îi iese însă treaba cu reperatul şi vine momentul când trebuie să se dea jos. Dar îşi dă seama că era încuiată în cabina roţii, tipul o uitase acolo. Vrea să strige după ajutor dar parcul se golise, ca prin farmec, de toată mulţimea gălăgioasă. Roata se învârtea în continuare lent şi s-a oprit cu zgomot în punctul cel mai de sus. Fix acolo. Suficient de ciudat şi până aici. Având atâta timp de petrecut până dimineaţa, când o va găsi cineva, fata îşi caută cu binoclul apartamentul. Cu succes de data asta. Şi se gândeşte ce fain ar fi să se sune, să continue scrisoarea de pe masă...sau măcar să o poată citi.

A scris un bilet cu vă rog ajutaţi-mă sunt blocată în roata cea mare.

Nimic.

Adoarme într-un final, mulţumită că nu îi era frig, foame, sete şi nu avea nevoie să meargă la toaletă. girl's stuff. Asta chiar ar fi fost o problemă. Se străduia să gândească pozitiv: mâine totul va fi istorie şi voi râde pe tema asta.

Se trezeşte pe la miezul nopţii şi după ce se dezmeticeşte mai face o tură cu binoclul prin oraş. Iată şi apartamentul ei. E lumină? Cum aşa...era sigură că o închisese.

Pe patul ei...era un bărbat gol. Îi putea vedea detaliile...anatomice (asta a fost singura parte care m-a amuzat că totul i se părea uriaş - era japoneză, reperele ei erau mititele). Era tipul care o urmărea. La un moment dat apare în cameră şi o femeie. Bărbatul începe să o dezbrace şi să o atingă în diverse moduri care i se păreau groteşti. Femeia era EA. Ea EA. EA făcea dragoste cu bărbatul acela.

A leşinat. S-a trezit la spital. Albise complet. În noaptea aceea persoana ei s-a scindat. Jumătate tu, jumătate nu.

Şi peste ani simţea că jumătate din ea a trecut dincolo luând cu ea părul negru, dorinţa sexuală, menstruaţia şi dorinţa de a trăi. În roata aceea mare din Elveţia s-a rupt în două, dintr-un motiv necunoscut. De cealaltă jumătate o desparte ceva fin, ca suprafaţa limpede a unei oglinzi.

"Şi totuşi nu am să răzbesc niciodată de partea cealaltă. Niciodată...De fapt poate avem şansa de a ne reîntâlni şi de a redeveni una. Rămâne totuşi o problemă fundamentală: de care parte a oglinzii sunt eu, cea adevărată?"