Azi m-am întors acasă pe seară, cu multe plimbări şi chicote la activ; am zărit de departe ferestrele apartamentului. Dacă aş fi putut privi prin pereţi şi nu ar fi doar un exerciţiu sf-istic pe care îl fac uneori, aş fi văzut lampa, dulapurile, cărţile, diversele mărunţişuri ce zac pe jos fără-să-mai-spere-că-le-voi-găsi-vreodată-locul şi alte necuvântătoare cu care împărtăşesc momentele casnice.
Mi-am amintit o poveste dintr-o carte a lui murakami - Iubita mea, Sputnik. Unul dintre personajele principale, o doamna distinsă, îşi vopsea tot timpul părul. Albise complet în tinereţe. Povestea ei e cea care mi-a venit în minte azi: Studia pianul în Franţa şi o vacanţă şi-a petrecut-o singură, într-un oraş elveţian la ceva festival. Acolo şi-a petrecut timpul în cel mai plăcut mod, savurând fiecare moment. A cunoscut şi un domn spaniol cu care a ieşit la masă şi care s-a dovedit a avea stofă de stalker. A devenit insistent şi o urmărea. Seara îi suna telefonul si nu era nimeni la celălalt capăt al firului. Sună a filme americane până aici, dar vă va surprinde în cel mai harukian stil.
Deşi la început îi plăcuse mult oraşul, la un moment dat, fără să se întâmple ceva anume, a început să îl considere îngust şi neprietenos. Parcă nimic nu mai avea farmec muzica, mâncarea, oamenii.
Într-o zi, rătăcind prin oraş, intră în parc şi rememorează amintiri mai vechi, de când era copil. I se face o poftă nebună să se dea o tură în roata cea mare. Îşi cumpără un bilet şi tipul de la bilete îi zice că e ultima tură. Ea se mulţumeşte cu atât şi se urcă. Se vedea de acolo dealul unde era apartamentul ei şi jocul propus era să îl repereze, din mişcare. Avea un binoclu în poşetă, uitat de la festival. Zis şi făcut, tot nu îi iese însă treaba cu reperatul şi vine momentul când trebuie să se dea jos. Dar îşi dă seama că era încuiată în cabina roţii, tipul o uitase acolo. Vrea să strige după ajutor dar parcul se golise, ca prin farmec, de toată mulţimea gălăgioasă. Roata se învârtea în continuare lent şi s-a oprit cu zgomot în punctul cel mai de sus. Fix acolo. Suficient de ciudat şi până aici. Având atâta timp de petrecut până dimineaţa, când o va găsi cineva, fata îşi caută cu binoclul apartamentul. Cu succes de data asta. Şi se gândeşte ce fain ar fi să se sune, să continue scrisoarea de pe masă...sau măcar să o poată citi.
A scris un bilet cu vă rog ajutaţi-mă sunt blocată în roata cea mare.
Nimic.
Adoarme într-un final, mulţumită că nu îi era frig, foame, sete şi nu avea nevoie să meargă la toaletă. girl's stuff. Asta chiar ar fi fost o problemă. Se străduia să gândească pozitiv: mâine totul va fi istorie şi voi râde pe tema asta.
Se trezeşte pe la miezul nopţii şi după ce se dezmeticeşte mai face o tură cu binoclul prin oraş. Iată şi apartamentul ei. E lumină? Cum aşa...era sigură că o închisese.
Pe patul ei...era un bărbat gol. Îi putea vedea detaliile...anatomice (asta a fost singura parte care m-a amuzat că totul i se părea uriaş - era japoneză, reperele ei erau mititele). Era tipul care o urmărea. La un moment dat apare în cameră şi o femeie. Bărbatul începe să o dezbrace şi să o atingă în diverse moduri care i se păreau groteşti. Femeia era EA. Ea EA. EA făcea dragoste cu bărbatul acela.
A leşinat. S-a trezit la spital. Albise complet. În noaptea aceea persoana ei s-a scindat. Jumătate tu, jumătate nu.
Şi peste ani simţea că jumătate din ea a trecut dincolo luând cu ea părul negru, dorinţa sexuală, menstruaţia şi dorinţa de a trăi. În roata aceea mare din Elveţia s-a rupt în două, dintr-un motiv necunoscut. De cealaltă jumătate o desparte ceva fin, ca suprafaţa limpede a unei oglinzi.
"Şi totuşi nu am să răzbesc niciodată de partea cealaltă. Niciodată...De fapt poate avem şansa de a ne reîntâlni şi de a redeveni una. Rămâne totuşi o problemă fundamentală: de care parte a oglinzii sunt eu, cea adevărată?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu