Le place să stea în frigider. So I've heard. Nu aş băga mâna în foc însă. Era o seară friguroasă. Trebuia să fii foarte motivat să ieşi din casă. Deşi iulie. Deşi încălzirea globală e în toi. Poate că se topeşte calota glaciară şi se face tot mai frig din cauza ei. Gheaţa veche de milioane de ani; gheaţa albastră; albastră de bătrâneţe ca şi Perito Moreno.
Cutia congelatorului e goală, iar frigiderul nu răceşte suficient. Deschid uşa să pun supa de ce-mai-găseşti-seara-la-nouă-în-piaţă. Dadaism culinar, zice Paul.
Stă foarte mic într-un colţ, e pierdut acolo ca şi un pitic într-un car cu fân. Cine să îl vadă? Dar să îl mai bage şi în seamă? Am oprit frigiderul data trecută, când am fost plecată 3 săptămâni. Nu m-am gândit la mica făptură. Atunci a început downfall-ul.
Oricum, am vrut să îl ajut aseară, dar nu ştiam cum. Am apăsat un buton roşu. Nu a explodat nimic, asta se întâmplă în filme. Brusc însă, s-a oprit frigierul. În loc să îl ajut, l-am lăsat şi fără puţinul avut. Îi era mult mai cald.
Fiecare pitic are "piticul" lui. Unuia îi place căldura şi stă în fierul de călcat, altuia muzica şi stă în boxă. Sau în ipod, dacă vrea pe afară. Mai sunt şi piticii fashion victims. Ei trăiesc ca şi moliile în dulap. Nu există nici Raid contra acestor pitici, am tot căutat la Cora. Sau sunt cei anorexici. Unii nu sunt serioşi, îi vezi de la început. E ca şi atunci când baleiezi tv-ul şi găseşti un film cu o detectivă cu silicoane imense. ŞTII că nu e un film poliţist.
- Puzzona, piticii stau peste tot!
- Ce să zic...Bine că le ştii tu pe toate (râde, sperând să nu se audă în telefon)
- Dacă îţi zic. Este unul şi în telefon, de exemplu. Îmi place mult cum râzi!
- În telefon? Mi se părea mie că am văzut ceva. Dar nu l-am luat în seamă...
- Păi aia e marea greşeală pe care o facem cu toţii. Nu îi luăm în seamă...Îi neglijăm, îi azvârlim, îi şi călcăm uneori când ne grăbim la serviciu.
- Da' eu nu mă grăbesc...Tot pe la 12 ajung...Crecă cel din telefon se hrăneşte cu rezonanţa energetică din vocile noastre. Cu cât e mai aprinsă conversaţia cu atât îi lucesc mai tare ochii.
- Da, aşa fac când sunt fericiţi. Mai zi-mi despre tine!
Şi am zis. Piticul mă fixa cu ochii scânteietori.
Oricum, ideea e că am rezolvat până la urmă cu frigiderul şi am observat, într-un târziu, că există un buton închis-deschis. Lucrurile sunt aşa de simple uneori. Ca o placă de întins părul. On/Off.
- Vreau să am grijă de toţi piticii mei. Au şi ei drepturile lor. Unii poate nu-s dintre cei mai sfinţi, e drept. Win some, lose some... Voi avea şi alţii noi cu certitudine. Dar toţi, cu ochii lor aprinşi, stau cocoţaţi pe amintiri, frânturi de conversaţii, poveşti neîmplinite, visuri sparte în cioburi mici şi colorate, reunite ulterior caleidoscopic, râsete, păţanii, revelaţii, tot felul...de la alb la negru, de la alb la integru. Mai demult, acum mai bine de 2 ani, mi-am făcut o promisiune. Am transformat o frază hedonistică într-un leac împotriva orgoliului. Nu să-mi trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, ci să mă comport cu ceilalţi ca şi cum ziua lor ar fi ultima. Că uneori se întâmplă să dispară. Fără să te aştepţi; la fel cum se întâmplă să îţi găseşti piticul leorcă în frigider. Ironic, ca şi tristeţea unui clovn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu