Dream Collective

6 miliarde de oameni şi câteva tematici de vise. Aşa se ntâmplă că de multe ori s mai mulţi oameni pe un vis. Cum împărtăşim apa, aerul, oxigenul, etc, aşa împărtăşim nişte nori coloraţi care ne produc visele. Când am realizat asta, am devenit mai atentă cu ce mă contaminez psihologic, să nu îi dernajez prea tare pe colegii de vis. Segmentarea grupurilor de visători pe ce criterii se face oare? Vârstă? Interese? Sex? Background? Sentimente? Istoric? Culoare de piele? Religie?

1. Eram într-o sală mare, semăna mult cu colegiul unde a studiat Harry Potter vrăjitoria. Un maestru de ceremonii făcea onorurile. Toţi adormiţii cu unde beta ai planetei erau la coadă la vise. Scena semăna uşor şi cu o licitaţie de opere de artă. Dreaming Master Class. Cu toate astea, comportamentul oamenilor de la coadă era unul foarte decent. Pentru că erau adormiţi, ofc. Preview-ul fiecărui vis dura 2-3 secunde şi era proiectat pe o plasmă imensă. Ulterior era adjudecat celui care ridica primul mâna. Erau vise frumoase, vise urâte, coşmaruri, vise erotice, vise lucide şi toată gama. Eu am luat un vis mai urât, pe care nu îl voia nimeni. M-am ridicat şi am zis cu curaj:
– Îl visez eu pe ăsta!

2. 5 visam acelaşi vis. Nu îl dirijam eu, ci un tip cu barbă. Nu prea se ştia la asta…e o artă să visezi. Era extrem de anost şi firul epic şi peisajul. Toţi ceilalţi ne plictiseam destul de tare. Prea mult long play. Poliţist adjectiv varianta onirică. Visat în timp real. Ca un film porno, ar zice Cori, but without porn. Nu mă pot gândi la ceva mai plicticos.
- Ştii ce? Mi-l dai să-l visez eu?
- Ce bine, oricum eram în pană de idei (…ca şi cum nu ar fi fost foarte evident…)
Şi i-am pus câteva floricele roz.
Am mai adăugat o apă azurie. Fundul apei de piatră. Revelion la Alba. Drumul asigurat cu o corabie, cu Ştef la cârmă. O petrecere super amuzantă.
Sper că s-au distrat, iar eu... (pe lângă faptul că m-am bucurat să îi văd pe Toni şi pe Daci) eu trebuia să fac ceva să îi scot din starea aceea de letargie. Nu ar fi fost un vis memorabil.
- Ce vrei să te faci când o să fii mare?
- Visător.
- Există ocupaţia asta în COR?
- Pe mine mă nedumereşte altceva: o persoană care visează se numeşte visător?

În căutarea florilor

“Dubrovnik…un vis. Fenomenal, romantic. Apropo, care sunt florile tale preferate?”
M-am culcat la loc. Patul meu roz...un vis. Ce să răspund la întrebarea asta? Care să fie florile mele preferate? Jesus, habar nu am. Îmi plac toate, mai puţin cele de plastic.
Eram într-un parc, mă plimbam gândindu-mă la răspunsul autentic. Formă, miros, culoare…un mic indiciu de la care să pornesc. Două fete se plimbau cu bicicleta. Tocmai mă gândeam să răspund: margaretele. Am zâmbit, erau negre şi fericite. În copilărie, sufeream pentru că eram neagră. Una dintre ele a făcut un salt şi părul i s-a transformat într-un buchet mare de flori. A aterizat pe buchet şi a continuat să meargă; ca şi pe role, dar pe buchet; pe cap. Buchetul era o aglomeraţie de flori albe, roz, hollywood cherise, fuchsia, fandango…De la alb la mov.
M-am distrat aşa de bine! Răspunsul mi-a venit în minte:

-Îmi plac toate, mai puţin cele de plastic.

Soulfeedin'

Recunosc că am mai şi uitat. Nu întotdeauna ne ţinem de bunele obiceiuri. E aşa plictisitor să fii organizat…parcă lucrurile nu mai au aceeaşi savoare.

Ne-am întâlnit într-o sală barocă. Erau printuri colorate pe pereţi; ca rochiţele billabong. Ne-am privit ca şi atunci când, într-o secundă, te uiţi în sufletul cuiva şi ştii. Ştii că poţi să faci următorul pas cu încredere. Cuvintele? A nu, nu au existat. Uneori strică tot.

Asculţi ritmul, chiar dacă e linişte totală. Fiecare întâlnire are un ritm. Aşa rezonăm cu toţii, pe o muzică numai de noi cunoscută. Sau nici măcar. Unii o căută toată viaţa. Într-un trib din Africa, o femeie îşi dă seama că e însărcinată. Le ia pe prietenele ei şi se retrag… nu, nu la mall. Stau în linişte, se roagă, meditează, fiecare încearcă să intre pe vibeul sufletului viitorului bebeluş. Se zice că fiecare suflet are o muzică proprie, ca o amprentă unică. Prima femeie care se prinde începe să intoneze. Şi toate prietenele încep să cânte împreună cu ea, până învaţă pe dinafară cântecelul. Ulterior se întorc la viaţa de zi cu zi; sex in the city varianta mozambicană. Ce e şi mai frumos este că bebeluşul va şti toată viaţa care e piesa lui. Nu trebuie să mai treacă prin profunde căutări. Să devină cel ce este. Pentru că va şti. Magical simplicity. Şi va fi scutit la înmormântare de fanfarele tânguitoare şi bocitoarele angajate. Va suna tot melodia lui. Cu adevărat mişcător. Şi inspirant.

După cum spuneam, nu am zis nici un cuvânt. Şi continuarea a fost mai mult senzorială decât epică. Un dans perfect sincron, nu m-a călcat deloc pe picioare. Un dans fără muzică, un dans interior, care te face să îi ghiceşti paşii. Şi să expiri în acelaşi timp. Şi să priveşti în aceeaşi direcţie. Şi să împărtăşeşti aceeaşi vibraţie. Şi să te mişti la fel, ca şi într-o oglindă imaginară cine e cea mai frumoasă din ţară.

Dans, dans, dans.

Ne pierdem prea des în cuvinte.

- E adevărat, şopteşte oglinda. Wtf cares cine e cea mai frumoasă din ţară? Când dansezi aşa...

Set your mind on things above sau cum să nu ne mai holbăm la paharul vieţii...

Jumătate plin, jumătate gol. 3 sferturi gol, un sfert plin. Două picături de apă într-un pahar. Se zice că trebui să priveşti din sus paharul, să vezi din perspectivă, două picături pot părea un sfert. Atâtea am tot auzi despre paharul ăsta...
- Mi s-a umplut paharul...Nu mai suport!
sau
- Când ţi se umple paharul, nu mai ştii ce faci!
Păi nu e bine să fie plin? Nu prea înţeleg... Nu e ideea că trebuie să priveşti jumătatea plină a paharului?
Cine ne umple paharul? Dumnezeu? Sau noi înşine? Sau ceilalţi care sunt preocupaţi să moară şi capra vecinului? Sau cei dragi care ne oferă dragostea şi suportul lor?
Atâta stăm cu ochii pe pahar..."Cred că sunt la jumătate"; "Cred că sunt la 70%" Suntem ca într-un episod din south park:
- Trebuie să avem grijă de copiii noştri, înainte de toate!
- Ăă...Unde sunt copiii?
Deci da, la jumătate cu ce? 70% cu ce? What do we state for? Care e misiunea noastră? Pentru ce ne trezim mâine dimineaţă (e luni..yaac)?
În loc să privim de sus paharul, mai privim ÎN SUS. Eu aşa zic, mai lăsăm comparaţia socială la o parte. Şi poate o să ne vină vreo (altă) idee.

Pimp my rights - o întâmplare cu pitici

Le place să stea în frigider. So I've heard. Nu aş băga mâna în foc însă.
Era o seară friguroasă. Trebuia să fii foarte motivat să ieşi din casă. Deşi iulie. Deşi încălzirea globală e în toi. Poate că se topeşte calota glaciară şi se face tot mai frig din cauza ei. Gheaţa veche de milioane de ani; gheaţa albastră; albastră de bătrâneţe ca şi Perito Moreno.

Cutia congelatorului e goală, iar frigiderul nu răceşte suficient. Deschid uşa să pun supa de ce-mai-găseşti-seara-la-nouă-în-piaţă. Dadaism culinar, zice Paul.

Stă foarte mic într-un colţ, e pierdut acolo ca şi un pitic într-un car cu fân. Cine să îl vadă? Dar să îl mai bage şi în seamă? Am oprit frigiderul data trecută, când am fost plecată 3 săptămâni. Nu m-am gândit la mica făptură. Atunci a început downfall-ul.

Oricum, am vrut să îl ajut aseară, dar nu ştiam cum. Am apăsat un buton roşu. Nu a explodat nimic, asta se întâmplă în filme. Brusc însă, s-a oprit frigierul. În loc să îl ajut, l-am lăsat şi fără puţinul avut. Îi era mult mai cald.

Fiecare pitic are "piticul" lui. Unuia îi place căldura şi stă în fierul de călcat, altuia muzica şi stă în boxă. Sau în ipod, dacă vrea pe afară. Mai sunt şi piticii fashion victims. Ei trăiesc ca şi moliile în dulap. Nu există nici Raid contra acestor pitici, am tot căutat la Cora. Sau sunt cei anorexici. Unii nu sunt serioşi, îi vezi de la început. E ca şi atunci când baleiezi tv-ul şi găseşti un film cu o detectivă cu silicoane imense. ŞTII că nu e un film poliţist.

- Puzzona, piticii stau peste tot!

- Ce să zic...Bine că le ştii tu pe toate (râde, sperând să nu se audă în telefon)

- Dacă îţi zic. Este unul şi în telefon, de exemplu. Îmi place mult cum râzi!

- În telefon? Mi se părea mie că am văzut ceva. Dar nu l-am luat în seamă...

- Păi aia e marea greşeală pe care o facem cu toţii. Nu îi luăm în seamă...Îi neglijăm, îi azvârlim, îi şi călcăm uneori când ne grăbim la serviciu.

- Da' eu nu mă grăbesc...Tot pe la 12 ajung...Crecă cel din telefon se hrăneşte cu rezonanţa energetică din vocile noastre. Cu cât e mai aprinsă conversaţia cu atât îi lucesc mai tare ochii.

- Da, aşa fac când sunt fericiţi. Mai zi-mi despre tine!

Şi am zis. Piticul mă fixa cu ochii scânteietori.

Oricum, ideea e că am rezolvat până la urmă cu frigiderul şi am observat, într-un târziu, că există un buton închis-deschis. Lucrurile sunt aşa de simple uneori. Ca o placă de întins părul. On/Off.

- Vreau să am grijă de toţi piticii mei. Au şi ei drepturile lor. Unii poate nu-s dintre cei mai sfinţi, e drept. Win some, lose some... Voi avea şi alţii noi cu certitudine. Dar toţi, cu ochii lor aprinşi, stau cocoţaţi pe amintiri, frânturi de conversaţii, poveşti neîmplinite, visuri sparte în cioburi mici şi colorate, reunite ulterior caleidoscopic, râsete, păţanii, revelaţii, tot felul...de la alb la negru, de la alb la integru. Mai demult, acum mai bine de 2 ani, mi-am făcut o promisiune. Am transformat o frază hedonistică într-un leac împotriva orgoliului. Nu să-mi trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, ci să mă comport cu ceilalţi ca şi cum ziua lor ar fi ultima. Că uneori se întâmplă să dispară. Fără să te aştepţi; la fel cum se întâmplă să îţi găseşti piticul leorcă în frigider. Ironic, ca şi tristeţea unui clovn.

Apus sau n-a pus?

- Când credeam că pământul e plan unde ne imaginam că merge soarele?
- Sigur, pe sub pământ, unde îl ţine ascuns Balor până se lăfăie şi luna printre stele.
- Chiar? Cine? Şi lumea chiar credea asta?
- Pff..Bunicul lui. Da, credeau şi în Czernobog.
- Şi se urcau oare în copaci înalţi să vadă lumea? Ca Patrick Watson?
- În mod sigur, mai ales metaforic.
- Eu m-aş fi gândit probabil că în fiecare zi apare alt soare. "It's a new dawn, it's a new day, it's a new sun for me..."(cântă, ce bine ar fi dacă ar tăcea...). Cum altfel, dacă într-o zi a apus la un capăt?
- Şi nici măcar nu eşti blondă...(zâmbeşte larg)
- Da' s atât de fericită! (râde mult, ca şi cum s-ar fi terminat un banc)

"Your life is your life, know it while you have it
You are marvelous
The Gods wait to delight
in
you"

Locul unde ajung ciorapii desperecheaţi

-Unde am pus oare ciorapul ăla negru scurt, cu dantelă pe margini?..Măi să fie...Eram sigură că l-am pus aici.

-Despre ce ciorapi vorbeşti? Eşti sigură?

-Ciorapii ăia la set, din Italia, de care ţi-ai luat şi tu. Da, s sigură cum naiba...doar nu-s chiar aşa dusă.

-Ei...

Dispar uneori fără urmă ciorapii. Curios, chiar când îi scoţi din maşina de spălat îţi dai seama că e doar unul. Te gândeşti că tre să fie acolo sau dacă nu în coşul de rufe. Sau în dulap, la locul lui. Poate ai spălat doar unul din greşeală. Caraghios este că trece mult timp şi noi uităm de bietul ciorap desperecheat. Peste lungi perioade îi aruncăm la gunoi pe cel rămas în urmă. Că doar ce am mai putea face cu ciorapul trist şi singuratic? Se zice că cel mai greu este pentru cei ce rămân în urmă, nu pentru cel care dispare.

Universul însă funcţionează după nişte reguli şi, undeva, este un loc plin de dulapuri, cutii, podele, catwalkuri, pantofi, cercei, inele, mărgele, 4 ace, clame de păr şi multe multe lucruşoare. În locul ăsta se retrag toate lucrurile pe care le folosim noi în lupta cu cronometrul, cu proiectele, cu contractele, facturile, BO-urile, OP-urile şi alte prescurtări incomprehensibile pentru lumea-accesoriilor-sătule-de-bălmăjelile-noastre. Şi acolo ajung cei mai curajoşi. Îşi asumă chiar riscul de a ajunge nespălaţi. Dar libertatea are preţul ei şi "they have a dream".

Oricum, le e foarte bine acolo unde sunt, aşteaptă cuminţi să vină şi perechea lor, dacă au. Nu toţi au. De exemplu, la mărgele e mai greu. Cele curajoase trebuie să prindă un moment în care se rupe şiragul şi doar atunci pot evada. Încă mai păstrează o urmă diafană de parfum când ajung la locul-unde-ajung-ciorapii-desperecheaţi. Mai compensează pentru ciorapii mai grăbiţi...

Încerc să îmi imaginez cum arată o scenă de regăsire între doi ciorapi desperecheaţi (nu îmi amintesc să mai fi scris cuvântul ăsta vreodată; dar nu îmi amintesc nici că purtam blugii invers pe când eram studentă). Se îmbrăţişează? Sau există o perioadă de răceală, de reproşuri? Cel rămas încearcă să ajungă şi el din urmă stadiul de dezvoltare spirituală a celui curajos? Îi e frică de eşec? Se simte depăşit? Dar cel mai curajos? Care a visat toată perioada asta la marea reîntâlnire? Şi îl vede pe celălalt mai prăfuit, mai jecmănit decât se aştepta? Se face că nu s-a întâmplat nimic? Reuşeşte să îşi ascundă dezamăgirea?

Ei...astea-s întrebări stupide de oameni. Crezi că ciorapii îşi fac aşa multe probleme despre cât de jumătate le este jumătatea? Cum arată materialul? Da' de unde...ei se distrează aşa frumos în locul-unde-ajung-ciorapii-desperecheaţi! şi vinerea seara şi uneori, când îi ţine, chiar şi sâmbăta, se dau pe catwalk unul lângă altul, gălăgioşi şi fericiţi, ca nişte bule de prosecco!